sâmbătă, 31 octombrie 2015

Bogatul Nemilostiv



Sf. Nicolae Velimirovici:
“Luaţi aminte: Domnul nu pomeneşte de loc numele bogatului, ci numai pe cel al săracului. Numele bogatului ne rămâne ne cunoscut în toată desfăşurarea pildei, pe când Lazăr este numit si pe pământ şi în cer. Ce înseamnă aceasta? Oare nu-i lucrul acesta cu totul împotriva obiceiului? Lumea s-ar fi grăbit să-l pomenească pe bogătaş, ca pe unul vrednic de cinste, iar săracului nu s-ar fi ostenit nimeni să-i spună pe nume, chiar dacă s-ar fi ştiut cum ii cheamă. Săracii trec prin lume ca nişte umbre, etichetaţi laolaltă drept „cerşetori”, pe când numele bogaţilor răsună pe toate buzele, sunt cântate în ode, scrise în cronici si săpate în piatra monumentelor funerare.

Dar tocmai de aceea nu pomeneşte Domnul numele bogatului: ca să nu cinstească pe cel cinstit de oameni, ca să arate că alta, cu totul alta e judecata lui Dumnezeu decât a oamenilor. El nu a venit pe pământ ca să imite purtarea oamenilor faţă de oameni, ci să arate cum se poartă cerul cu oamenii! Trecând cu vederea numele bogatului, Mântuitorul ne-a dezvăluit o taină: în ceruri nici nu se pomeneşte numele unui astfel de om, nici îngerii nici sfinţii nu-l au pe cereştile lor buze, e şters din Cartea Vieţii. Domnul ar fi putui să dea bogatului nume, cum i-a dat săracului, dar nu a vrut ca dumnezeieştile-I buze să-l plămădească, să înnoiască şi să dea viaţă unuia şters odată din Cartea Vieţii”.

Sf. Ioan Gura de Aur:

“Aşadar, ce grăieşte Dumnezeu către el? Nebunule, întru această noapte sufletul tău au să-l ceară de la tine (Luca 12, 20). Şi ia aminte: despre Lazăr spune că sufletul lui a fost dus de îngeri, iar aici spune că i-l cer. Acest bogat a fost dus ca un ocnaş legat, iar lui Lazăr i s-a făcut alai ca unui încununat; şi precum pe un luptător care primeşte multe răni şi e stropit de sânge, iar apoi primeşte cununa biruinţei, privitorii îl înconjură cu multă laudă şi îl petrec acasă bătând din palme, heretisindu-l, privindu-l ca pe o minune – aşa şi pe Lazăr l-au dus atunci îngerii, iar sufletul bogatului l-au cerut oarecare puteri înfricoşate, deopotrivă trimise anume pentru acest lucru. Că sufletul nu iese de la sine către viaţa de dincolo, întrucât nici nu e cu putinţă – că dacă mergând dintr-o cetate în alta avem nevoie de om care să ne arate drumul, cu cât mai vârtos sufletul, smuls fiind din trup şi mutându-se la viaţa cea viitoare, va avea trebuinţă de călăuze?

Aceasta este pricina pentru care, având a ieşi din trup, adeseori nu vrea s-o facă, şi se trage înăuntru, cât mai adânc, se teme şi se cutremură: fiindcă pururea ne mustră conştiinţa păcatelor, şi mai ales în ceasul acela când avem a pleca de aici la judeţul cel înfricoşat de dincolo, unde vom fi traşi la răspundere. Atunci, dacă a fost cineva răpitor sau lacom, sau a obijduit pe cineva, sau vrăjmaş cuiva s-a făcut fără dreptate, fie că vreun alt lucru rău a săvârşit, mulţimea păcatelor lui iese din uitare, şi i se înfăţişează, şi-i împunge conştiinţa.

Şi precum cei din puşcărie sunt pururea în dureri şi întristare, mai ales în ziua în care urmează a fi scoşi şi duşi la judecată, şi-s îngheţaţi de frică şi cu nimic mai buni decât nişte morţi atunci când aşteaptă la intrare şi aud dinlăuntru glasul judecătorului – aşa şi sufletul, chinuit şi strâmtorat fiind chiar în vremea când păcătuieşte, e chinuit şi strâmtorat cu atât mai mult atunci când are a pleca de aici, fiind smuls din trupul său.

Tăceţi când auziţi acestea? Mult mai mulţumitor vă sunt pentru tăcerea asta decât pentru bătăile din palme: că bătăile din palme şi laudele sporesc slava mea deşartă, iar tăcerea asta sporeşte întreaga voastră înţelepciune. Ştiu că sunt dureroase cele spuse, însă aduc câştig mare şi negrăit. Bogatul acela, dacă ar fi avut pe cineva care să-i facă astfel de îndemnuri – iar nu lingăi care dau numai sfaturi plăcute şi aţâţătoare la plăcere (!!!) – n-ar fi ajuns în gheenă, n-ar fi îndurat muncile cele nesuferite, nu s-ar fi căit după aceea nemângâiat: dar fiindcă toţi îi spuneau doar cele ce-i erau pe plac l-au dat focului.

Deci, ca să fie smulse din rădăcină aceste rele păreri, i se arată bogatului că pentru răutate este rânduită pedeapsă, iar pentru ostenelile cucerniciei e rânduită cinstire şi cunună. Şi nu doar pentru asta l-a văzut pe Lazăr, ci ca acum să pătimească şi el, cu mai multă covârşire, ceea ce pătimea săracul: că precum chinul aceluia era asprit de faptul că zăcea la poarta bogatului şi vedea bunătăţile străine, aşa şi bogatului îi sporeşte acum pedeapsa faptul că zace în gheenă şi vede pe Lazăr desfătându-se, aşa încât nu doar prin chinurile în sine, ci şi prin vederea cinstirii celuilalt să-i fie pedeapsa mai nesuferită.

Şi precum Dumnezeu, alungând pe Adam din rai, l-a sălăşluit în faţa raiului, ca necontenita vedere a acestuia să-i înnoiască pătimirea, făcându-l să simtă mai adânc ce bunătăţi pierduse: aşa l-a sălăşluit şi pe bogat în faţa lui Lazăr, ca să vadă de ce bunătăţi s-a lipsit. „Ţi-am trimis”, zice, „la poartă pe săracul Lazăr, ca să-ţi fie dascăl al faptei bune şi prilej să arăţi iubirea ta de oameni: ai trecut cu vederea câştigul, nu ai voit să foloseşti după cuviinţă prilejul de mântuire. Să-ţi fie acum Lazăr temei de mai mare chin şi pedeapsă”.

Dintru acestea învăţăm că toţi cei obijduiţi şi nedreptăţiţi de noi vor sta atunci înainte-ne. Lazăr nici măcar nu fusese nedreptăţit de bogat – că bogatul nu-i luase avutul lui, ci nu-i dădea dintr-ale sale. Iar dacă cel ce nu a dat dintr-ale sale are pârâş pe cel pe care nu l-a miluit, cel care a răpit cele străine ce iertare va dobândi, de vreme ce din toate părţile îl vor împresura cei nedreptăţiţi de dânsul? Că nu e trebuinţă acolo de martori, nici de pârâşi, nici de dovezi: ci înseşi lucrurile, aşa cum le-am făcut, se vor arăta înaintea ochilor noştri, „Iată omul”, se va zice, “şi faptele lui!”

Că şi aceasta e răpire, a nu împărţi cu alţii averea ta (!!!). Şi poate că vă pare uimitor ceea ce spun, dar nu vă minunaţi, că voi aduce mărturie din dumnezeieştile Scripturi, unde se spune că răpire şi lăcomie şi jecmănire nu este doar atunci când răpeşti cele străine, ci şi atunci când nu împărtăşeşti şi altora din cele ale tale. Vreţi să ştiţi care e mărturia aceasta? Învinuindu-i Dumnezeu pe iudei prin proorocul, grăieşte: „Pământul a dat roadele sale, şi n-aţi adus zeciuielile, ci prada săracului în casele voastre” (Malahia 3, 10; Isaia 3, 13). „Întrucât voi”, zice, „nu aţi dat prinoasele cele obişnuite, aţi răpit cele ale săracului”. Asta o spune ca să arate bogaţilor că stăpânesc avut al săracului, şi atunci când bogăţia lor este moştenită, sau de orişiunde ar avea banii (!!!) Şi iarăşi zice în altă parte: „Să nu lipseşti de viaţă pe sărac” (Sirah 4, 1): iar a lipsi pe cineva poţi doar de ceea ce nu este al tău, fiindcă άποστέρησις înseamnă a lua cele străine şi a le păstra. Prin aceasta căpătăm învăţătură că dacă nu dăm milostenie vom căpăta pedeapsă la fel cu cei care lipsesc de viaţă pe sărac, că de oriunde ne-am aduna averile, ale Stăpânului sunt; iar de le vom da celor nevoiaşi, de mult belşug ne vom bucura.

Dacă vistierul ce a primit bani ai împăratului, nesocotind pe cei cărora li s-a poruncit să îi împartă, îi cheltuieşte pe răsfăţul său, dă socoteală şi piere. La fel şi cu bogatul: el e un vistier al bunurilor ce trebuie împărţite la săraci, ce a primit porunca de a le împărţi celor împreună-robi cu dânsul care se află în nevoie. Iar dacă cheltuieşte pentru sine mai mult decât ceea ce-i face neapărată trebuinţă, dincolo va da cumplită socoteală, că nu sunt ale lui avuţiile lui, ci ale celor împreună-robi cu dânsul.

Viata si patimirea Sf. Mucenici Cosma si Damian

VIATA SI PATIMIREA SFINTILOR MUCENICI COSMA SI DAMIAN, DOCTORII CEI FARA DE ARGINTI

Dupa rasarirea cea trupeasca a Domnului nostru Iisus Hristos, pretutindeni se auzea, ca un lucru oarecare de mirare, de viata tuturor sfintilor mucenici ai lui Hristos, pentru ca pu­terea Mantuitorului s-a facut minunata intru ei. Asemenea este de mirare tuturor indrazneala cu care ei se impotriveau ighemonilor.

Dintre unii ca aceia au fost si acestia, de care ne este acum cuvantul, Sfintii rabdatori de chinuri: Cosma si Damian, amandoi frati dupa trup. Ei s-au nascut in Roma cea veche, dintr-un tata si o maica, si au crescut in dreapta credinta. Acestia, invatand mestesugul doctoricesc, tamaduiau toate bolile si toate neputin­tele; caci la toate aveau impreuna ajutor darul lui Dumnezeu si, peste cati din oamenii cei ce patimeau si din dobitoace isi puneau mainile lor, indata aceia se faceau sanatosi desavarsit. Ei, bunii tamaduitori, de la nimeni nu luau pla­ta pentru tamaduiri; pentru care s-au si numit doctori fara de arginti. Numai de o plata ca aceasta prea scumpa aveau ei trebuinta: cei ce se tamaduiau sa creada in Hristos. Ei, nu nu­mai in Roma, ci si prin toate cetatile dimpre­jur si prin sate trecand si tamaduind pe cei bolnavi, pe multi ii intorceau la Hristos.

Pe langa darul cel tamaduitor si prin indu­rata daruire, ei mai faceau si bine popoarelor. Caci, avand de la parinti si de la stramosi mul­te averi adunate si ramase lor, le vindeau si le imparteau la saraci si la cei ce aveau trebuinta. Astfel, hraneau pe cei flamanzi, imbracau pe cei goi si aratau spre cei saraci si lipsiti de tot felul, mila si indurare. Cand tamaduiau pe cei bolnavi, graiau astfel catre ei: „Noi numai mai­nile punem pe voi, caci cu puterea noastra nimic nu putem face. Toate le lucreaza prin noi taria cea atotputernica a lui Hristos, Unul adevara­tul Dumnezeu, in Care, de veti crede cu neindoiala, indata veti fi sanatosi". Aceia, crezand, indata castigau sanatatea. Si astfel, in toate zilele intorcandu-se multi de la paganatatea in­chinarii la idoli, se apropiau de Hristos.

Sfintii acestia doctori aveau petrecere deo­sebita intr-un sat oarecare din hotarele Romei, unde erau averile parintilor lor. Acolo avand adapostirea lor, i-au luminat cu sfanta credinta pe toti cei dimprejur. Diavolul insa, nevoind sa vada viata lor care stralucea de faptele cele bune, a indemnat pe niste slujitori ai lor, ca sa mear­ga la imparat, sa parasca pe acesti nevinovati. Pe vremea aceea imparatea in Roma, Carin. Acesta, ascultand pe cei clevetitori, indata a tri­mis ostasi in satul acela, ca sa prinda pe doc­torii cei fara de plata, Cosma si Damian si sa-i aduca inaintea lui la judecata.

Mergand ostasii in satul acela si intreband de Cosma si Damian, credinciosii s-au adunat la sfinti si-i rugau sa se ascunda pana ce va trece mania cea imparateasca. Dar sfintii n-au voit sa-i asculte pe ei, ci mai mult se sarguiau sa iasa de voie la ostasii care ii cautau, dorind cu bucurie sa patimeasca pentru Hristos. Dar, dupa ce mai multi credinciosi s-au adunat la ei si dupa ce i-au rugat cu lacrimi si-i indemnau ca sa-si pazeasca viata lor, nu pentru sinesi, ci pentru mantuirea multora, atunci s-au supus lor fara sa vrea.

Deci credinciosii, luandu-i, i-au ascuns intr-o pestera. Ostasii, cautandu-i pretutindeni si neaflandu-i, s-au umplut de manie si, prinzand pe niste barbati cinstiti din satul acela, i-au legat cu lanturi si i-au dus la Roma. Instiintandu-se Sfintii Cosma si Damian de acest lucru, indata au iesit din pestera si au alergat de­graba in urma ostasilor. Deci, ajungandu-i pe ei pe drum, au zis catre dansii:

„Lasati in pace pe acesti nevinovati si ne luati pe noi. Pentru ca noi suntem aceia pen­tru care voi aveti porunca sa-i prindeti". Deci ostasii, liberandu-i pe acei barbati, au pus lan­turile pe Sfintii Cosma si Damian si i-au dus la Roma, unde au fost paziti pana a doua zi.

A doua zi, imparatul a sezut la obisnuita judecata inaintea poporului care venise la lo­cul de priveliste. Si, punand inainte pe Sfintii Cosma si Damian, a inceput a vorbi catre ei cu glas mare, zicandu-le: „Voi sunteti cei ce va im­potriviti zeilor parintilor nostri si tamaduiti bolile intre oameni si intre dobitoace fara de plata, cu oarecare mestesug de vraji, amagind prin aceasta poporul cel prost, ca sa se depar­teze de zei si de legile parintesti? Macar acum, intorcandu-va de la a voastra ratacire, ascultati sfatul meu cel bun si, apropiindu-va, aduceti jert­fa zeilor, care indelung v-au rabdat pe voi pana acum. Caci, facandu-li-se strambatate de catre voi, nu v-au rasplatit rau pentru rau, cu toate ca puteau sa va rasplateasca; dar au rabdat, asteptand intoarcerea voastra catre ei".

Sfintii cei placuti ai lui Hristos, ca si cu o gura raspunzand catre imparatul, au grait: „Noi pe nici un om nu l-am inselat, nici nu stim de vraji, nici am facut vreun rau cuiva, ci tama­duim bolile cu puterea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, precum Acela ne-a poruncit, zi­cand: „Pe cei bolnavi tamaduiti, pe cei leprosi curatiti". Aceasta o facem fara plata, de vreme ce Mantuitorul a poruncit, zicand: In dar ati luat, in dar dati. Noi nu avem trebuinta de averi, ci cautam mantuirea sufletelor omenesti si slu­jim neputinciosilor si saracilor ca Insusi lui Hris­tos. Acela socoteste ingrijirile cele facute pen­tru dansii, ca Lui, zicand catre bunii datatori: „Flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc; am insetat si M-ati adapat; am fost gol si M-ati im­bracat". Aceste porunci ale Lui ne sarguim a le implini, asteptand ca sa luam de la Dansul pla­ta in viata cea fara de sfarsit a Imparatiei cerului. Zeilor inchipuiti de tine, nicidecum nu voim sa le slujim; tu si ai tai slujiti-le lor, pentru ca noi stim cu adevarat ca aceia nu sunt dumne­zei. De voiesti, imparate, noi iti punem inainte un sfat bun; adica sa cunosti pe Unul si adevaratul Dumnezeu, Facatorul tuturor, Care rasa­re soarele Sau peste cei rai si peste cei buni si ploua peste cei drepti si peste cei nedrepti. Pen­tru trebuinta noastra si spre slava numelui Sau cel mare, Aceluia sa-I slujesti, departandu-te de idolii cei nesimtitori si fara suflet!"

Atunci imparatul Carin a zis catre dansii: „Nu v-am chemat sa graiti filosofii, ci sa aduceti jertfa zeilor!" Sfintii au raspuns: „Noi aducem Dumnezeului nostru jertfa fara de sange sufle­tele noastre, Celui ce ne-a izbavit din cursele diavolului si a dat pe Fiul Sau Unul Nascut pen­tru mantuirea lumii. Acel Dumnezeu este nezi­dit, ziditor al tuturor; pe cand zeii tai sunt nis­te scorniri omenesti si sunt facuti de maini ome­nesti. De n-ar fi fost intre oameni mestesugul de a face pe zei, voi n-ati fi avut la ce sa va in­chinati". Carin a zis: „Nu batjocoriti pe vesnicii zei, ci mai ales, apropiindu-va, sa va inchinati lor cu jertfe, mai inainte de a primi muncile ce va asteapta!"

Atunci robii lui Hristos, umplandu-se de Duhul Sfant, au zis: „O, imparate, sa fii rusinat impreuna cu zeii tai, deoarece mintea ta se intoarce de la Dumnezeul Cel ce pururea este si vietuieste in veci! Deci, fata ta sa se intoar­ca de la locul sau, spre a ta infruntare, ca sa te deprinzi prin incercare ce poate Dumnezeul nostru!" Sfintii, zicand acestea, indata fata lui Carin s-a schimbat si s-a intors la spate, iar grumajii lui i s-au sucit, incat nu putea sa-i mai intoarca; deci, nimeni nu putea sa-i ajute cu ceva. Astfel el sedea pe scaun, avand grumajii si fata intoarsa, iar poporul care privea la el, striga cu glas mare: „Mare este Dumnezeul cres­tinilor si nu este alt Dumnezeu afara de Dan­sul!" Dintru acea vreme multi au crezut in Hristos si au rugat pe sfintii doctori sa-l tamaduiasca pe imparat. Chiar si imparatul singur se ruga catre dansii, zicand:

„Acum stiu cu adevarat ca sunteti robi ai adevaratului Dumnezeu. De aceea ma rog ca­tre voi ca, precum ati tamaduit pe multi, asa sa ma tamaduiti si pe mine, caci si eu cred ca nu este alt Dumnezeu afara de Dumnezeul pro­povaduit de voi, Care a facut cerul si pamantul!" Atunci sfintii au zis catre dansul: „De vei cunoaste pe Dumnezeul Cel ce ti-a dat viata si Imparatia si de vei crede intr-insul cu toata ini­ma, Acela poate sa te tamaduiasca pe tine". Im­paratul, auzind aceasta, a zis cu glas mare: „Cred in Tine, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul cel adevarat, miluieste-ma pe mine si nu pomeni nestiinta mea cea dintai!" Aceasta zicand impa­ratul, i s-au indreptat grumajii, asemenea si fata i-a venit la loc precum a fost mai inainte. Apoi, sculandu-se din locul sau, si-a ridicat ochii spre cer si, inaltandu-si mainile, a dat multu­mire lui Dumnezeu impreuna cu tot poporul, zicand: „Bine esti cuvantat Hristoase, Dumne­zeul cel adevarat, Care m-ai adus din intuneric la lumina prin acesti sfinti ai Tai!" Astfel tamaduindu-se, imparatul a cinstit pe Sf. doctori Cosma si Damian si i-a liberat pe ei cu pace; iar ei, plecand din Roma, s-au dus in satul lor. Locuitorii satului acela si cei de primprejur, auzind toate cele ce se facusera in Roma, au iesit in intampinarea placutilor lui Dumnezeu si i-au primit cu bucurie, veselindu-se si sla­vind pe Stapanul Hristos. Dar sfintii, dupa obi­ceiul lor, iarasi umblau primprejurul cetatilor si prin sate, tamaduind neputintele si luminand poporul cu sfanta credinta, apoi iarasi se intorceau in satul lor. Dar vrajmasul diavol, neputand prin mestesugirea sa cea dintai sa piarda dintre cei vii pe acesti sfinti, a scornit un alt mestesug. In partile acelea era un doc­tor slavit, de la care acesti oameni preaminunati invatasera mestesugul doctoricesc. Pe ace­la vrajmasul l-a indemnat sai ucida pe sfinti, deoarece nu putea suferi slava lor cea buna. Deci acel doctor, chemand pe sfinti la dansul prin inselaciune, i-a luat la un munte ca sa adune buruieni pentru doctori, dar in inima lui avea gandul lui Cain. De aceea, ducandu-i pe ei departe, a randuit ca deosebit fiecare sa adune buruieni. Astfel, pandind mai intai asu­pra unuia, l-a ucis cu pietre; apoi si pe celalalt. Dupa aceea, luand trupurile lor, le-a ascuns langa un izvor de apa ce era in apropiere.

Astfel sfintii rabdatori de chinuri ai lui Hristos, doctorii cei fara de plata, Cosma si Damian, si-au luat sfarsitul vietii si s-au invrednicit de cununile mucenicesti de la Hristos Domnul si Mantuitorul nostru, Caruia, impreuna cu Tatal si Sfantul Duh, i se cuvine cinstea si slava, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

marți, 27 octombrie 2015

Sf. Cuv. Dimitrie cel Nou Basarabov ( 27 octombrie )


„Intru tine, Parinte, cu osardie s-a mantuit cel dupa chip, ca luand Crucea, ai urmat lui Hristos si lucrand ai invatat sa nu se uite la trup, caci este trecator, ci sa poarte grija de suflet, de lucru cel nemuritor. Pentru aceasta si cu ingerii impreuna se bucura, Prea Cuvioase Parinte Dimitrie, duhul tau.”


duminică, 25 octombrie 2015

Acatistul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir


 
Troparul, glasul al 3-lea

Mare apărător te-a aflat întru primejdii lumea, purtătorule de chinuri, pe tine cel ce ai biruit pe păgâni. Deci precum mândria lui Lie ai surpat și la luptă îndrăzneț ai făcut pe Nestor, așa Sfinte Dimitrie, pe Hristos Dumnezeu roagă-L să ne dăruiască nouă mare milă.

Condac 1:

Învățătorului dreptslăvitoarei credințe celei întru Hristos, surpătorului și rușinătorului păgânătății, Izvorâtorului de mir, Marelui Mucenic Dimitrie, ostașul cel adevărat al lui Hristos, care s-a arătat Bisericii ca un soare și mare apărător credincioșilor, toți acum cântări de mulțumire și laude din suflet cu dorire aducându-i să-i cântăm: Bucură-te, Izvorâ­­torule de mir, Mare Mucenice Dimitrie!

Icos 1:

Credința adevărată învățând-o, Mucenice Dimitrie, de la părinții tăi, ai viețuit pe pământ prin darul lui Dumnezeu ca un înger, luminat mărturisind și învățând pe toți apoi cu milostenii, cu neîncetate rugăciuni și cu chinuri. Pentru care noi aducem ție aceste cântări de laudă:
Bucură-te, că tu ca un înger pe pământ ai viețuit;
Bucură-te, că luminat pe Hristos ai mărturisit;
Bucură-te, că din părinți binecredincioși ai răsărit;
Bucură-te, că dreapta credință până la sfârșit o ai păzit;
Bucură-te, că prin postire și rugăciuni necontenite, îngerilor te-ai asemănat;
Bucură-te, că prin faceri de bine și lacrimi, pe demoni i-ai înfricoșat;
Bucură-te, nemuritoare odraslă a cetății Tesalonicului;
Bucură-te, reazem neclintit al Iliricului;
Bucură-te, săditorule al creștinătății;
Bucură-te, dezrădăcinătorule al păgânătății;
Bucură-te, că întru primejdii lumii ești mare apărător;
Bucură-te, că celor ce cu credință năzuiesc la tine le ești gata folositor;
Bucură-te, Izvorâtorule de mir, Mare Mucenice Dimitrie!

Condac 2:

Auzind împăratul Maximian că părintele tău, mucenice al lui Hristos, a murit și socotind a te trage pe tine la un gând cu el, ți-a dat dregătoria de proconsul, iar tu de ai și primit, însă cu înțelepciunea cea dată ție de sus, pricepând măiestriile lui, ai rămas cu darul lui Dumnezeu neprins de dânsele, cântând: Aliluia!








Icos 2:

Mucenice de trei ori fericite, n-ai voit a te supune poruncii împăratului de a ucide pe toți cei ce se închinau numelui lui Iisus, cel răstignit, ci mai vârtos luminat L-ai mărturisit pe El. Și ca alt Pavel pe toți ai învățat sfânta credință, iar multa închinare la idoli, cea fără de Dumnezeu, ai dezrădăcinat-o. Pentru aceea vrednic ești a auzi de la noi acestea:
Bucură-te, că afară de Dumnezeu, n-ai ales mai mult;
Bucură-te, că voinței împăratului nu te-ai supus;
Bucură-te, că pe Dumnezeul cel adevărat L-ai mărturisit luminat;
Bucură-te, că trupul tău vitejește nu l-ai cruțat;
Bucură-te, că tu credința cea în Iisus Hristos o ai mărturisit;
Bucură-te, că pe vrăjmașii Crucii i-ai biruit;
Bucură-te, că locuitorilor Tesalonicului alt Pavel te-ai arătat;
Bucură-te, că pe ei credința cea în Hristos i-ai învățat;
Bucură-te, că cinstea tiranului împărat o ai batjocorit;
Bucură-te, că de sfaturile lui te-ai lepădat;
Bucură-te, că de darurile lui te-ai îngrețoșat;
Bucură-te, că plată pentru dreapta credință de sus ai luat;
Bucură-te, Izvorâtorule de mir, Mare Mucenice Dimitrie!

Condac 3:

Plin fiind de darul lui Dumnezeu, Mucenice Dimitrie, care te lumina și te înțelepțea prin fapte bune, ca pe o scară mergând din putere în putere, viteaz ostaș te-ai arătat al cerescului Împărat, Iisus. Netemându-te de neputinciosul împărat pământesc, Împăratului Hristos cu mare glas ai cântat: Aliluia!

Icos 3:

Râvnind, ai râvnit pentru dreapta credință a lui Hristos, pe care o aveai pururea în inima ta, răbdătorule de chinuri. Și, mai înainte de a veni Maximian în Tesalonic, ai încredințat averea ta slugii tale Lupu, ca să o împartă la săraci, iar tu, sfinte, prin rugăciuni și post, te-ai gătit spre nevoință, stând în îndrăzneață cugetare; pentru aceea îți zicem:
Bucură-te, că momirea împăratului întru nimic o ai socotit;
Bucură-te, că luminat ai mărturisit tuturor un Dumnezeu în Sfânta Treime;
Bucură-te, că de credința părinților tăi tare te-ai ținut;
Bucură-te, că a fi hulită credința cea dreaptă n-ai îngăduit;
Bucură-te, că bună pildă cetățenilor Tesalonicului te-ai făcut;
Bucură-te, că neguțătoria sufletului bine o ai chibzuit;
Bucură-te, că adevărata credință o ai înălțat;
Bucură-te, că necredința de tot o ai nimicit;
Bucură-te, că bogăția ta întru nimic o ai socotit;
Bucură-te, că toată averea la săraci o ai împărțit;
Bucură-te, de obște folositor și ajutător;
Bucură-te, apărătorule pentru mine atât de trebuitor;
Bucură-te, Izvorâtorule de mir, Mare Mucenice Dimitrie!

Condac 4:

Fiind înștiințat împăratul de credința ta, viteazule mărturisitor, a venit în Tesalonic, înaintea căruia stând, cu îndrăzneală ai mărturisit pe Hristos, Dumnezeu adevărat; iar mulțimea de zei cea păgânească o ai ocărât, de care el foarte mâniindu-se, a poruncit să te închidă în temniță, unde intrând tu, cuvios suflet, ai cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 4:

Foc arzător având în sufletul tău, fericite Mucenice Dimitrie, pentru dragostea Celui dorit al tău, întru nimic socotind chinurile, întărit de darul Lui, vesel ai intrat în temniță, șezând ca într-o cămară luminoasă, rugându-te și cântând psalmi; pentru care de la noi auzi acestea:
Bucură-te, că ai fost împuternicit cu darul lui Hristos;
Bucură-te, că pe cei vrăjmași, cu răbdare i-ai biruit;
Bucură-te, că pentru Hristos în temniță ai fost dat;
Bucură-te, că pe diavolul l-ai înfiorat;
Bucură-te, că temnița ție cămară luminoasă s-a arătat;
Bucură-te, că în ea, cu cântări și doxologii pe Dumnezeu ai lăudat;
Bucură-te, că, îngrădindu-te cu semnul Crucii, pe scorpie ai călcat;
Bucură-te, că ea călcată fiind, nevătămat ai rămas;
Bucură-te, că ai urât dregătoria pământească ce ți s-a încredințat de împăratul pământesc;
Bucură-te, că cereasca ostășie ai îndrăgit;
Bucură-te, că părinților tăi prin rugăciuni ai fost dat;
Bucură-te, că toată cetatea s-a bucurat de nașterea ta;
Bucură-te, Izvorâtorule de mir, Mare Mucenice Dimitrie!

Condac 5:

Păgânul împărat, îndeletnicindu-se cu jocuri în arene, mulți din creștini erau uciși de către un om, puternic luptător, anume Lie, din neamul vandalilor; această fărădelege nesuferind-o creștinul Nestor, tânăr aprins de râvnă, a alergat la tine în temniță, spunându-ți și cerând binecuvântare și rugăciuni ca să-l poată birui; iar tu, Sfinte Mucenice, nădejde având în Cel ce te întărea pe tine, însemnându-l cu semnul Crucii, i-ai zis: „du-te, că pe Lie vei birui și pentru Hristos vei mărturisi”, cântând împreună: Aliluia!

Icos 5:

Tânărul Nestor, nădejde în Dumnezeu având prin tine, Sfinte Mare Mucenice Dimitrie, îndată alergând la acea pri­veliște, cu mare glas a strigat: O, Lie, vino să ne luptăm amândoi; iar împăratul văzându-l tinerel și frumos, chemându-l la sine i-a zis: „Nu vezi pe câți a omorât Lie?”, momindu-l cu făgăduința de a-l trage la un gând cu dânsul. Iar el nevrând a strigat: „Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi!” Și îndată s-a apucat cu Lie la luptă, și aruncându-l în sulițele cele ascuțite, l-a dat la amară moarte, și așa s-a plinit proorocia ta, Sfinte; pentru care te întâmpinăm cu aceste laude:
Bucură-te, că mândria lui Lie ai surpat;
Bucură-te, că pe Nestor cu Lie a se lupta l-ai îndemnat;
Bucură-te, că prin semnul Crucii ai zis că-l va birui;
Bucură-te, că la amară moarte l-ai dat;
Bucură-te, că tânărul Nestor, reazem tare în Hristos și în ale tale rugăciuni a avut;
Bucură-te, că de nădejdea sa n-a fost lipsit;
Bucură-te, că proorocia ta, Sfinte, s-a plinit;
Bucură-te, că și Nestor pe Hristos a mărturisit;
Bucură-te, că el la momirile împăratului nu s-a supus;
Bucură-te, că și lui cunună frumoasă la ceruri i-ai arvunit;
Bucură-te, că din porunca împăratului, de Marcian capul i s-a tăiat;
Bucură-te, că sufletul lui la ceruri cu mucenicii s-a numărat;
Bucură-te, Izvorâtorule de mir, Mare Mucenice Dimitrie!

Condac 6:

Fiind înștiințat nebunul împărat, cum că tu, Mucenice Dimitrie, ai fost pricinuitor pierzării lui Lie, s-a mâhnit foarte, mai mult decât ar fi căzut din împărăția sa, și îndată a poruncit ostașilor, ca asemenea cu sulițele să fii străpuns; iar tu, vrednicule de laudă, așteptai cugetând la bunătățile ce aveai a le dobândi și cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 6:

Șezând tu în temniță, viteazule mucenice, a căutat spre tine Domnul de sus, cercetându-te prin îngerul Lui, care ți s-a arătat cu o preafrumoasă cunună din rai, întru lumină mare, pe care punând-o pe capul tău, ți-a zis: pace ție, pătimitorule al lui Hristos, Dimitrie; îmbărbătează-te, întărește-te și biruiește pe vrăjmașii tăi; iar tu, Sfinte, ai răspuns; mă bucur întru Domnul și mă veselesc întru Dumnezeu, Mântuitorul meu; aprins de dragostea Lui, doreai a-ți vărsa pentru Dânsul sângele tău, pentru care noi te lăudăm așa:
Bucură-te, că șezând în temniță, tu vesel te-ai arătat;
Bucură-te, că Hristos din ceruri spre tine a căutat;
Bucură-te, că cercetare de la El prin îngeri ai primit;
Bucură-te, căci cu frumoasă cunună din rai întru lumină mare la tine a venit;
Bucură-te, că vederea îngerului mult te-a bucurat;
Bucură-te, că el capul cu cunună ți-a încununat;
Bucură-te, că primind cununa, din inimă ai mulțumit;
Bucură-te, că pe vrăjmașul foarte mult l-ai scârbit;
Bucură-te, că pace, îmbărbătare și întărire prin înger ai luat;
Bucură-te, că prin răbdare întemeietor dreptei credințe te-ai arătat;
Bucură-te, că întru dânsul bucurându-te te-ai veselit;
Bucură-te, că pentru Dânsul sângele a-ți vărsa ai dorit;
Bucură-te, Izvorâtorule de mir, Mare Mucenice Dimitrie!

Condac 7:

Începând a se lumina de ziuă, au intrat ostașii în temniță la tine, mare mucenice, aflându-te stând vesel la rugă­ciune, și îndată au început a te străpunge cu sulițele; iar tu, nevoitorule, cu suflet viteaz ai ridicat mâna dreaptă, împungându-te întâia suliță în coastă, închipuind astfel patima lui Hristos, Domnul tău, Cel cu sulița împuns; în mâini­le Lui ți-ai dat sfântul tău suflet, cântând: Aliluia!

Icos 7:

Cumplit și fără cruțare, ostașii au străpuns trupul tău, răbdătorule de chinuri al lui Hristos, Mare Mucenice, încât pământul s-a roșit cu sângele tău, făcându-te priveliște îngerilor și oamenilor; iar tu, rugându-te din adâncul inimii, ai rămas până la sfârșit cu mulțumire răbdând și neclintit din dreapta credință; pentru care primește de la noi acestea:
Bucură-te, că intrând ostașii în temniță, vesel te-au aflat stând la rugăciune;
Bucură-te, că îndată au început cu sulițele a te străpunge;
Bucură-te, căci cu suflet viteaz mâna dreaptă ai ridicat;
Bucură-te, că întâia suliță coasta ta a străpuns;
Bucură-te, că patima lui Hristos, Domnul tău, ai închipuit;
Bucură-te, că împungere în coastă ca și El ai primit;
Bucură-te, că pământul cu sângele tău s-a roșit;
Bucură-te, că priveliște îngerilor și oamenilor te-ai făcut;
Bucură-te, că sulițele vesel le-ai răbdat;
Bucură-te, că prin ele sufletul tău în mâinile lui Dumnezeu l-ai dat;
Bucură-te, că tare ca un diamant te-ai arătat;
Bucură-te, că până la sfârșit, mulțumind din adâncul inimii, te-ai rugat;
Bucură-te, Izvorâtorule de mir, Mare Mucenice Dimitrie!

Condac 8:

Mucenice de trei ori fericite, dându-ți sfântul suflet în mâinile Domnului tău, Căruia cu credință ai slujit, te-ai dus să petreci în locașurile cele cerești, împreună cu cetele mucenicilor; trupul tău aruncat fără de cinste zăcea la pământ, iar oarecare din credincioși noaptea mergând l-au luat și l-au îngropat, cântând toți lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 8:

După îngroparea trupului tău, credincioasa ta slugă Lupu, spre semnul dragostei, luând haina și inelul muiate în sân­gele tău, sfinte, multe feluri de boli prin ele se tămăduiau și duhurile cele necurate se goneau; de care minune înștiin­țându-se tot Tesalonicul, necredinciosul împărat Maximian a poruncit ca și pe fericitul Lupu să-l prindă și să-i taie capul; și așa sluga cea bună după stăpânul său, adică după tine, Sfinte Dimitrie, s-a dus la Domnul; pentru care noi îți cântăm așa:
Bucură-te, că trupul tău străpuns fiind a rămas jos;
Bucură-te, că Iisus creștetul tău l-a încununat frumos;
Bucură-te, că nevoința ta cea mucenicească acum ai săvârșit;
Bucură-te, căci cu mucenicii în locașurile cerești ești preamărit;
Bucură-te, că de la pământ la cele cerești te-ai ridicat;
Bucură-te, căci cu mucenicii dimpreună te-ai numărat;
Bucură-te, că lui Lupu, credincioasa ta slugă, haina și inelul tău i-ai dat;
Bucură-te, că prin ele felurite boli ai vindecat;
Bucură-te, că și lui din porunca lui Maximian capul i s-a tăiat;
Bucură-te, că el, după tine, stăpânul său, a urmat;
Bucură-te, cel ce credincioșilor ești izvor de minuni nedeșertat;
Bucură-te, că demonilor ești rană anevoie de vindecat;
Bucură-te, Izvorâtorule de mir, Mare Mucenice Dimitrie!

Condac 9:

Deasupra mormântului tău, sfinte, fiind zidită o biserică mică, în care se săvârșeau multe minuni și felurite vindecări bolnavilor se da, un boier credincios, anume Leontie, din părțile Iliricului, de boală grea fiind cuprins, a fost adus și pus fiind unde sfintele tale moaște erau în pământ ascunse, îndată a dobândit tămăduire, sculându-se sănătos; pentru care, mulțumind lui Dumnezeu și pe tine, Sfinte Mucenice Dimitrie, preamărindu-te, a cântat: Aliluia!

Icos 9:

Vrând vindecatul boier Leontie a zidi o biserică mare și frumoasă, Sfinte Mare Mucenice Dimitrie, spre semn de mulțumire, risipind pe cea mai mică, a început a săpa șanțurile spre temelie. Dar, o minune! A aflat sfintele tale moaște întregi și nestricate, curgând din ele mir binemirositor, unde, adunându-se poporul, cu bucurie scoțându-le din pământ, mulțime nenumărată de bolnavi se tămăduia; iar Leontie, plin de veselie, ridicând degrab la acel loc biserică frumoasă și minunată, într-însa a pus cinstitele tale moaște, în raclă de mult preț; deci, bucurându-ne și noi de aceasta, grăim către tine așa:
Bucură-te, că pe Leontie de boală grea l-ai vindecat;
Bucură-te, că el spre mulțumire biserică în numele tău a ridicat;
Bucură-te, că tu har de a face minuni de la Dumnezeu ai luat;
Bucură-te, că trupul tău iarăși nouă l-ai dat;
Bucură-te, că îndată ce din pământ s-a ivit, mir de bună mireasmă la toți a tins;
Bucură-te, că pe mulți de felurite boli i-ai izbăvit;
Bucură-te, că înăuntrul bisericii cu cinste de preoți s-a așezat;
Bucură-te, căci credincioșii de aceasta s-au bucurat;
Bucură-te, că întregi sfintele tale moaște se păzesc;
Bucură-te, că cei ce pătimesc și cu credință năzuiesc la ele, se tămăduiesc;
Bucură-te, vas de mir neîmpuținat și de felurite boli vindecător;
Bucură-te, că pentru toți ești de daruri împărțitor;
Bucură-te, Izvorâtorule de mir, Mare Mucenice Dimitrie!

Condac 10:

Binecredinciosul Leontie, voind a se întoarce la Iliric, a vrut să ia o parte din sfintele tale moaște, ca și acolo în patria sa să zidească o biserică în numele tău, Sfinte; iar tu, arătându-te, l-ai certat, ca să nu îndrăznească a lua ceva, iar el luând numai giulgiul muiat în sângele tău și o parte din lucrurile de aur, în raclă de aur le-a pus și, ducându-se, a cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 10:

Minuni multe făcând tu, sfinte, prin giulgiul tău, lui Leontie arătându-te pe cale, l-ai izbăvit de furtuna ce-l amenința când trecea cu ai săi râul Istrul, zicându-i să ia racla cu giulgiul în mâinile sale și să nu se teamă; asemenea și tuturor celor ce năzuiesc cu credință la tine le ești de obște folositor și grabnic ajutător; pentru care-ți cântăm așa:
Bucură-te, că pe Leontie, ce din sfintele tale moaște a vrut să ia, l-ai certat;
Bucură-te, că giulgiul muiat în sângele tău, spre mângâierea lui l-ai dat;
Bucură-te, că de furtuna ce-l amenința, arătându-te, l-ai izbăvit;
Bucură-te, căci cu giulgiul râul fără vătămare l-a trecut;
Bucură-te, că el, sosind la Sirmion, în biserica ce zidise ție, acest odor a dat;
Bucură-te, că și acolo de minuni și tămăduiri mulți s-au îndulcit;
Bucură-te, că pe Marian, eparhul Iliricului, de boală grea l-ai tămăduit;
Bucură-te, că pe unul ce era îndrăcit l-ai izbăvit;
Bucură-te, că pe altul de scurgerea de sânge l-ai izbăvit;
Bucură-te, că foametea ce era în cetatea ta o ai potolit;
Bucură-te, că pe locuitorii ei, din primejdia ce-i amenința, i-ai izbăvit;
Bucură-te, că celor ce vindeau grâu, arătându-te aievea, le-ai poruncit să înoate spre Tesalonic;
Bucură-te, Izvorâtorule de mir, Mare Mucenice Dimitrie!

Condac 11:

Sfeșnic cu totul luminos fiind cinstitele tale moaște, Izvorâtorule de mir, Sfinte Mare Mucenice Dimitrie, așezat în mijlocul bisericii, luminează pe toți cei ce cu credință năzuiesc la ele. Pentru aceea de un asemenea dar să nu ne lipsești și pe noi, Sfinte, cei ce cu dragoste ne aflăm stând înaintea sfintei tale icoane; cu multă smerenie închinându-ne, cerem a fi feriți de orice potrivnice întâmplări, iar mai ales de înfricoșătoarea groază a cutremurului și a ne învăța să cântăm lui Dumnezeu, dimpreună cu tine: Aliluia!

Icos 11:

Evlaviosul împărat Iustinian a trimis în Tesalonic bărbați cinstiți să ia o parte din sfintele moaște, spre sfințirea bisericii pe care din nou o zidise. Acolo ajungând ei și de racla ta apropiindu-se, o, minune! Deodată a ieșit foc și scântei de văpaie spre toți slobozind un glas din foc înfricoșător a zis: „Stați și nu îndrăzniți”; iar ei, spăimântați, de frică au căzut și întorcându-se au spus împăratului cele ce s-au făcut, aducând întru mirare pe toți; pentru care te lă­udăm așa:
Bucură-te, că foc și scântei de văpaie din racla sfintelor tale moaște s-au văzut;
Bucură-te, că minunea aceasta pe mulți i-a îngrozit;
Bucură-te, că în vis lui Onisifor, aprinzătorului de lumini, te-ai arătat;
Bucură-te, că fapta sa, cu iubire de oameni, o ai mustrat;
Bucură-te, că ai poruncit lui să părăsească fapta sa și să se pocăiască;
Bucură-te, că pe el l-ai făcut a se rușina, trezindu-se din somn;
Bucură-te, că a doua oară iarăși aievea l-ai mustrat;
Bucură-te, că de glasul tău ca de un tunet la pământ zăcea ca un mort;
Bucură-te, că venindu-și el întru sine, singur a mărturisit fapta sa;
Bucură-te, că spăimântându-l, singur a spus tuturor mustrarea ta;
Bucură-te, căci cu minunile tale pe popor ai preaveselit;
Bucură-te, că vrei ca toți să se mântuiască de la Dumnezeu;
Bucură-te, Izvorâtorule de mir, Mare Mucenice Dimitrie!

Condac 12:

Stând înaintea lui Hristos, Cel ce te-a întărit spre pătimire, prealăudate Mare Mucenice Dimitrie, de la Dânsul dar ai luat a vindeca pe toți de patimile sufletești și trupești; rugămu-ne deci ție, Sfinte, ca cel ce ai îndrăzneală multă, nu înceta a mijloci sufletească mântuire nouă, celor ce cinstim a ta pomenire și cântăm neîncetat: Aliluia!

Icos 12:

Cu cântări cinstim pomenirea ta, fericim chinurile tale și îndelungă-răbdarea ta, mărim și lăudăm minunile tale, vitejia și bărbăția ta cea nebiruită; bine te cuvântăm ca pe un mare ajutător și păzitor lumii, Izvorâtorule de mir, Mare Muce­nice Dimitrie, și din inimă grăim ție acestea:
Bucură-te, că pe episcopul cel prins de barbari l-ai slobozit;
Bucură-te, că pe el la cetatea ta Tesalonic l-ai povățuit;
Bucură-te, că pe cele două fecioare, ce au cusut chipul tău, le-ai izbăvit;
Bucură-te, că pe răpitorul lor l-ai batjocorit;
Bucură-te, că degrabă le-ai adus pe ele, dimpreună cu chipul, la biserica din Tesalonic;
Bucură-te, că acel chip înaintea altarului spre lauda ta s-a pus;
Bucură-te, că văzându-se ele deșteptate lângă mormântul tău s-au bucurat;
Bucură-te, că cei adunați acolo, pentru minune au săltat;
Bucură-te, că de multe ori cetatea ta de năvălirea barbarilor o ai izbăvit;
Bucură-te, că pe mulți din robia barbarilor i-ai slobozit;
Bucură-te, că dimpreună cu îngerii ești vorbitor;
Bucură-te, că tuturor de obște către Stăpânul ne ești mijlocitor;
Bucură-te, Izvorâtorule de mir, Mare Mucenice Dimitrie!

Condac 13:

O, răbdătorule de chinuri al lui Hristos, Izvorâtorule de mir, Sfinte Mare Mucenice Dimitrie, această a noastră netrebnică rugăciune, ce aducem ție acum cu umilință, primește-o, și de bolile sufletești și trupești și de vrăjmașii cei văzuți și nevăzuți, cu rugăciunile tale cele bineprimite către Dumnezeu, ne păzește, ca împreună cu tine în veacul ce va să fie, să cântăm Lui: Aliluia! Acest Condac se zice de trei ori.
Apoi iarăși se zice Icosul cel dintâi: Credința adevărată... și Condacul întâi: Învățătorului dreptslăvitoarei credințe...

Icos 1:

Credința adevărată învățând-o, Mucenice Dimitrie, de la părinții tăi, ai viețuit pe pământ prin darul lui Dumnezeu ca un înger, luminat mărturisind și învățând pe toți apoi cu milostenii, cu neîncetate rugăciuni și cu chinuri. Pentru care noi aducem ție aceste cântări de laudă:
Bucură-te, că tu ca un înger pe pământ ai viețuit;
Bucură-te, că luminat pe Hristos ai mărturisit;
Bucură-te, că din părinți binecredincioși ai răsărit;
Bucură-te, că dreapta credință până la sfârșit o ai păzit;
Bucură-te, că prin postire și rugăciuni necontenite, îngerilor te-ai asemănat;
Bucură-te, că prin faceri de bine și lacrimi, pe demoni i-ai înfricoșat;
Bucură-te, nemuritoare odraslă a cetății Tesalonicului;
Bucură-te, reazem neclintit al Iliricului;
Bucură-te, săditorule al creștinătății;
Bucură-te, dezrădăcinătorule al păgânătății;
Bucură-te, că întru primejdii lumii ești mare apărător;
Bucură-te, că celor ce cu credință năzuiesc la tine le ești gata folositor;
Bucură-te, Izvorâtorule de mir, Mare Mucenice Dimitrie!







Vindecarea demonizatului din tinutul Gherghesenilor

sâmbătă, 17 octombrie 2015

" Scoala-te, robul lui Dumnezeu, la rugaciunea si pravila ta !"

..La un calugar seara, cand voia sa se culce, intra un inger la el in chilie, atat de stralucitor incat ii lua ochii. Si cand intra el, venea si cu mireasma buna, ca sa zica ca este de la Duhul Sfant. Nu-l indemna la rau, ci atat ii spunea : " Scoala-te, robul lui Dumnezeu, la rugaciunea si pravila ta !" Iar el spunea : " Eu mi-am facut rugaciunea ". Dar ingerul spunea : " Nu. Mai roaga-te ". " Eu mi-am facut pravila ". Iar el spunea : " Nu stii ce spune Apostolul Pavel : Neincetat va rugati ? " Si cand voia sa se culce, iar il scula. Omul, daca nu doarme, se tulbura. Nu-l lasa ingerul sa se odihneasca. Si l-a sculat asa timp de vreo trei luni. Iar calugarul zicea :" Cum sa nu ma rog, daca vine ingerul Domnului, ca asa zice Sfantul Apostol Pavel !"
Tulburandu-se el asa, a slabit si s-a imbolnavit. Si se intalneste cu un sihastru batarn, ca in pustia Egiptului erau mii de pustnici, ucenici ai Sfantului Antonie cel Mare. Batranul il vede asa slab si tulburat si-i zice :
- Ce ai frate ? Cum o mai duci ?
- Parinte, bine o duc.
Era un cuvant de mandrie. Insa omul trebuie sa zica cu smerenie ca nu face nimic bun.
- Cum bine ? zice parintele.
- Parinte, cu ajutorul lui Dumnezeu, de trei luni ma scoala ingerul la rugaciune !
- Si cum te scoala ?
- Cand ma culc, el vine langa mine, ma scoala la rugaciune si se roaga si el cu mine !
- Ia aminte, frate, ca acela nu este ingerul Domnului. Acela este satana, care te pandeste pe tine !
- Dar cum, parinte ? Eu vad ca de cand ma scol sunt bolnav si tulburat si niciodata n-am umilinta ca ma impietresc la inima ...
- Uite asa sa faci. Cand va veni sa te scoale la rugaciune, sa zici : " Eu nu vreau sa ma scol acum, ci cand va veni vremea, la miezul noptii. Atunci o sa ma scol. Nu ma scula tu pe mine ".
Daca iti va spune ca este ingerul Domnului, sa-i spui : " Eu sunt un om pacatos si nu-s vrednic sa ma scoale pe mine ingerii !" Diavolul, cand aude de smerenie, fuge. El nu vrea sa spui ca esti om pacatos niciodata, ca el a cazut din mandrie. deci, asa sa-i spui : " Eu sunt un om pacatos, nevrednic sa ma scoale ingerii. Cand voi vrea ma voi scula,; cand nu, voi dormi. Tu sa nu mai vii la mine !"
Si s-a dus calugarul seara acasa si cum a ajuns, s-a culcat. Si a venit ingerul acela si i-a zis :
- Scoala-te, robul lui Dumnezeu, la rugaciunea si pravila ta !
- Nu ma scol !
- Pai de ce ?
- cand voi vrea eu o sa ma scol, nu cand vei vrea tu !
- Blestematule calugar, te-ai dus la batranul acela, care este un calugar mincinos si fatarnic. El te-a invatat sa nu mai asculti de mine ! Dar calugarul acela este iubitor de argint. Ca a venit la el un om sarac si i-a cerut un ban, iar el a zis ca n-are. Si totusi are trei arginti pe un geam. Are trei bani si-i tine intr-o carte pe geam. Si a zis catre sarac ca n-are bani.
Apoi s-a facut nevazut. Dar calugarul a zis :
- Blestematule diavole, eu vad acum ca esti tatal minciunii !
Apoi batranul s-a intalnit cu calugarul. El era inaintevazator. Si i-a zis calugarului : " Nu-i asa ca ti-a zis ca am trei bani pe geam ? Am, dar a venit un betivan, care face numai rau; l-am vazut beat si stiam ca o sa vina o femeie saraca a doua zi si am tinut banii sa-i dau la acea necajita, nu la betivan. Dar tu ia aminte, frate, ca eu stiu ce ti-a spus despre mine, ca sunt iubitor de argint, fatarnic si mincinos. Deci sa nu-l mai asculti ca te duce la pieire, macar ca te scoala la rugaciune ".
Din ziua aceea n-a mai venit ingerul iadului, ca a vazut ca s-a suparat calugarul pe dansul.





joi, 15 octombrie 2015

Sfânta Maria Magdalena se arată în vedenie dumnezeiască


Mutarea Cinstitelor moaște ale Sfintei din Efes la Constantinopol

Când în Bizanț domnea împăratul Leon al VI‐lea cel Înțelept (886‐912), a poruncit mutarea moaștelor Sfintei celei întocmai cu Apostolii din Efes la Constantinopol, pe 4 mai, fiindcă i s‐a arătat în vedenie dumnezeiască de noapte Sfânta Maria Magdalena și i‐a poruncit să mute sfintele ei moaște în împărăteasa cetăților. Atunci, în anul 900 a avut loc mutarea sfintelor moaște în Constantinopol pe care le‐a primit cu cinstiri împărătești Leon. Împăratul, purtând pe umerii lui sfintele moaște și ajutat de fratele lui Alexandru, le‐a depus ca pe o comoară demult preț, în partea stângă în fața sfântului Altar al preafrumoasei biserici a mănăstirii sfântului prieten al lui Hristos, Lazăr, pe care o zidise împăratul. Moaștele Sfintei au fost puse într‐o raclă de argint afierosită Sfintei de împăratul. Mutarea Sfântului și Dreptului Lazăr se prăznuiește pe 17 octombrie. Iar Dositei în Dodeka Biblion, p. 1153, scrie că Leon Înțeleptul a adus în Constantinopol și moaștele Sfintei Maria, sora lui Lazăr.

Potrivit unei mărturii din anul 1420, în Mănăstirea Sfântului Lazăr din Constantinopol nu mai existau decât foarte puține moaște ale Sfintei Maria Magdalena care fuseseră încorporate pentru siguranță în interiorul unei coloane. Împăratul Leon a mutat de asemenea din Cipru și sfintele moaște ale Sfântului Lazăr pe care le‐a pus în partea dreaptă a Marii Biserici pe care o zidise împăratul.

Despre un monah care a scos pe mama lui din iad




Episcopul Teodorit al Cirului, care a trăit în secolul V, povestește că odată l-a cercetat un monah, cere venea de foarte departe.
L-a primit, dându-i să mănânce și să se odihnească. În timp ce mânca, episcopul a observat că monahul folosea numai mâna stângă și că dreapta sa era înfășurată într-o bucată de rasă veche.

Episcopul l-a întrebat de ce are mâna înfășurată și mai ales într-o rasă găurită, deși se vedea din toată îmbrăcămintea sa că nu era un monah zdrențăros. Chiar a vrut să-i descopere mâna să vadă, așa cum bănuia, dacă are vreo rană, însă monahul nu l-a lăsat, ci și-a acoperit-o repede, pentru că începuse să iasă o duhoare nesuferită din ea. Apoi monahul i-a povestit următoarele episcopului:

„Preasfințite, eu am avut o mamă foarte frumoasă și foarte bună, care, din nefericire, de foarte devreme, după ce a rămas văduvă, a apucat un drum rău și a devenit desfrânată. Datorită marii ei frumuseți, a dobândit și o mare „clientelă”, care i-a adus o mare bogăție. Și astfel eu am crescut în mare desfătare și bogăție. Dar când am crescut și am început să înțeleg ce se întâmplă, scârbindu-mă de această stare a maicii mele, m-am depărtat de ea pentru o perioadă de vreme și am mers la o mănăstire.

După o vreme m-am înștiințat că mama mea a murit de năprasnă, iar toată acea uriașă avere, pe care mama mea a dobândit-o prin păcat, era deja a mea. Am mers și toată acea avere, până la ultimul bănuț, am împărțit-o săracilor, după care am plecat iarăși în pustie, rugându-mă pentru mântuirea mamei mele. Desigur mă mai rugam și pentru tatăl meu, deși nu l-am cunoscut, căci atunci când a murit, eu eram prunc.

Mă rugam neîncetat la Dumnezeu ca să mă înștiințeze dacă au fost de folos milosteniile pe care le dădusem la toate mănăstirile cunoscute pe atunci, ca să se roage pentru sufletul maicii mele și să facă mai multe sărindare. După un an am mers la Ierusalim și i-am povestit patriarhului de atunci toate cele întâmplate. Iar acela mi-a spus:

–     Foarte bine ai făcut că ai împărțit toată această uriașă avere săracilor și ai dat la mănăstiri ca să se facă Liturghii pentru mama ta, dar cât privește înștiințările pe care le ceri, referitoare la locul unde se află sufletul maicii tale, eu nu sunt vrednic să-ți răspund. Nici aici în Ierusalim și în locurile din jur nu există vreun Stareț mai-înainte-văzător, care să te poată înștiința despre un astfel de lucru tainic.

Am luat atunci binecuvântare de la patriarh și am mers în Tebaida Egiptului. Acolo, într-adevăr am cunoscut mulți părinți și asceți, dar toți m-au trimis la un avvă, care locuia în pustia cea mai adâncă și care putea să mă ajute. Și astfel, cu o traistă pe umăr, cu puțină apă și pâine am pornit să-l aflu pe acel avvă. Părinții îmi spuseseră că la prima peșteră pe care o voi întâlni, acolo îl voi afla.

Și într-adevăr, după o călătorie de treizeci de zile am găsit peștera și pe acel bărbat sfânt, care ieșise la intrarea peșterii și mă aștepta. I-am făcut metanie, am căzut la picioarele lui, i-a sărutat degetele și cu lacrimi în ochi i-am povestit viața maicii mele și ce am făcut eu pentru mântuirea sufletului ei, adică milosteniile și sărindarele pe care le-am făcut.

–     Fiule, ceea ce ceri să afli de la mine este ceva foarte mare. Dar fiindcă ai făcut o osteneală atât de mare, călătorind treizeci de zile ca să ajungi până aici, Îl vom ruga pe Dumnezeu împreună, ca să ne spună unde se află sufletul maicii tale.

Apoi sfântul pustnic a ieșit afară la intrarea în peșteră, a luat o piatră și a făcut un cerc, după care mi-a spus:

–     Să stai în picioare în acest cerc șapte zile fără să te așezi. Nu vei bea și nu vei mânca nimic, nici nu te vei mișca. Șapte zile și șapte nopți în picioare și nemișcat te vei ruga continuu pentru ca Dumnezeu să ne miluiască, să ne lumineze și să ne descopere starea sufletului maicii tale. Îl vei ruga neîncetat pe Dumnezeu cu lacrimi, care în fiecare zi trebuie să se înmulțească. Voi face și eu exact același lucru în peșteră.

Și s-a făcut întocmai cum a spus acel bătrân sfânt și pustnic renumit. Când a sosit noaptea zilei a șaptea, a fost răpită mintea monahului la Cer și a văzut cele înfricoșătoare ale Împărăției lui Dumnezeu, și cum că Dumnezeu este prezent și în Rai și în iad. În Rai sufletele se bucură, iar în iad se chinuiesc.

Apoi a văzut în partea stângă un lac înfricoșător, o mocirlă plină de necurăție, noroi și o nesuferită duhoare. Un amestec înfricoșător care fierbea și clocotea. În acest înfricoșător lac care ardea cu foc, așa cum ne arată Apocalipsa, ultima Carte a Noului Testament, a văzut cum se suie și coboară sufletele. Când se afundau în acel lac, când se ridicau, parcă să răsufle, și iarăși se afundau și se ridicau, fără sfârșit. Și așa cum fierbe cineva fasolea sau năutul, care, odată cu fierberea, urcă și coboară mereu, tot astfel vedea și acele nefericite suflete cum urcau și coborau la nesfârșit.

La un moment dat, a recunoscut-o pe mama sa, văzându-i capul. L-a recunoscut și ea pe fiul ei, care se afla pe malul lacului, și a strigat:

–     Fiul meu, milă!!! Ajutor!!!

Și s-a afundat în adânc. Apoi iarăși a ieșit, de data aceasta până la jumătate și a strigat din nou:

–     Milă! Milă! Ajutor! Ajutor! Fiul meu, ajută-mă! Ajută-mă! Mă ard, mă înec, mă chinuiesc, sufăr!

Și iarăși s-a afundat. Apoi a ieșit a treia oară. Atât de mare și sfâșietoare era durerea mea și atât de puternică dorința mea, încât în clipa în care s-a afundat, mi-am băgat mâna în acea mocirlă, am apucat-o pe mama de păr și cu multă silă am tras-o afară. Atunci am văzut lângă mine o preafrumoasă cristelniță de aur, iar dintr-o stâncă, care de fapt nu era stâncă, dar nici nu știam exact ce era, curgea apă limpede care, deși curgea mereu, nu umplea cristelnița. Apoi am luat-o pe mama mea și am băgat-o în acea cristelniță, unde s-a spălat, s-a curățat și s-a făcut albă ca zăpada. După aceea am scos-o din cristelniță și niște tineri îmbrăcați în alb, care se aflaseră acolo, i-au dat niște haine albe cu care s-a îmbrăcat și apoi a fost așezată în ceata Sfinților. Iar ea, stând între acei tineri luminoși și strălucitori, care se bucurau în desfătarea Împărăției lui Dumnezeu, îmi mulțumea continuu, până ce mi-am venit în sine.

Și în dimineața celei de a șaptea zi m-am aflat tot acolo afară, în mijlocul cercului. Dar acum nu-L mai rugam pentru mântuirea mamei mele, ci îi mulțumeam neîncetat pentru binefacerea ce a arătat-o maicii mele.

Când acel bătrân sfânt m-a întrebat ce am văzut în acea noapte, i-am povestit totul. Și, desigur, am izbucnit în plâns, mulțumind lui Dumnezeu și Mântuitorului nostru pentru nemărginita Sa milostivire că a scos din iad sufletul maicii mele. Însă mâna mea pe care am băgat-o până la cot în acel înfricoșător lac arzător, plin de murdărie și duhoare, nu numai că era arsă, ci și mirosea înfricoșător.

–     Părinte, i-am spus acelui sfânt bătrân, te rog mult, fă ceva și vindecă-mi mâna!

Dar acela mi-a spus:

–     Nu! Ci o vei arăta tuturor până ce vei muri. Este dovada puterii mari a Dumnezeieștii Liturghii, a Parastaselor, a Trisaghioanelor, a rugăciunilor și a milosteniilor făcute pentru cei adormiți.

Apoi și-a sfâșiat rasa și dându-mi o bucată mi-a spus:

–     Înfășoară-ți mâna cu ea! Vezi? Acum mâna răspândește mireasmă. Însă pentru cei care se îndoiesc de cele pe care le vei spune, s-o descoperi, ca să le dovedești adevărul istorisirii despre mântuirea sufletului maicii tale”.

Până aici este istorisirea monahului despre cum a binevoit Dumnezeu să mântuiască sufletul maicii sale. După aceasta monahul i-a spus episcopului:

–     Preasfințite, la început ați descoperit puțin mâna mea, dar s-o vedeți acum întreagă.

Și dezvelindu-și monahul toată mâna, a ieșit un miros atât de urât, încât episcopul n-a suferit, ci a fugit din cameră. Atât de înfricoșătoare era duhoarea ce ieșea din mână. Însă acea bucată de rasă a acelui binecuvântat Avvă era sfințită, de aceea scotea o mireasmă atât de plăcută.

miercuri, 14 octombrie 2015

Viata Cuvioasei Maicii Parascheva

 Biserica Or­todoxă de pretutindeni prăznuiește pe Cuvioasa Maică Parascheva  In fiecare an, la 14 octombrie. În chip deo­sebit, ea este cinstită în Moldova, întrucât de mai bine de 350 de ani moaștele ei se găsesc la Iași, fiind izvor de bine­cu­vân­ta­re și însă­nă­to­șire duhovnicească și trupească pentru toți cei care o cheamă în rugăciune să fie mijlo­ci­toa­re către Preamilostivul Dum­ne­zeu. Dacă Sfânta Muceniță Parascheva, prăz­nuită la 26 iulie în Calendarul Ortodox, este cu­noscută în popor cu numele „Sfânta Vineri”, Cuvioasa Maică Parascheva a fost nu­mi­tă, mai cu seamă în Moldova, „Vinerea Mare”. Ca un simbol al unității Ortodoxiei de pre­tutindeni, viața de după moarte a Sfintei Pa­­rascheva arată că sfin­țenia ridică din nea­mul său pe omul ce s-a ase­­mănat cu Dum­ne­zeu, făcându-l lumină de iu­bire și apropiere între toți cei care măr­tu­ri­­sesc și viază întru aceeași credință. Mărturie des­pre cinstirea adusă de strămoșii noștri Sfin­tei Parascheva sunt bisericile ctitorite cu hra­­mul „Cuvioasa Parascheva” nu numai în Mol­­­dova, dar și în Tran­silvania și în Țara Ro­mâ­­nească.

Sfânta Cuvioasă Parascheva a trăit pe pă­mânt în prima jumătate a veacului al XI-lea. Prima învă­țătură în limba română despre viața sfin­­tei o găsim în „Cartea românească de în­vă­ță­tură” a Mitropo­litului Varlaam al Moldovei, Iași, 1643.


S-a născut în Epivata (azi Boia­dos), pe țăr­mul Mării Mar­mara, în apropiere de Cons­tan­­ti­nopol (mai târziu, Istanbul), pe atunci ca­pi­tala Imperiului bizantin. Pă­rinții ei, oa­meni de neam bun și cre­dincioși, râvnitori spre cele sfinte, au crescut-o în frica de Dum­nezeu, în­dem­nând-o spre de­prin­­derea fap­te­lor bune, dar mai ales a postului, ru­găciunii și milos­te­niei. Un frate al ei, după ce a învățat carte, s-a călugărit sub numele de Eftimie; a fost ales epis­cop în localitatea Madite pentru dra­­gos­tea față de cele sfinte și pentru cultura sa de­ose­bită.

Sfânta Parascheva și-a petrecut anii co­pi­lă­­riei în casa părinților, sub ocrotirea acestora. Se spune că pe când avea zece ani, „fiind într-o bi­serică a Precistei” a auzit citindu-se, la Sfân­ta Li­turghie, cuvântul Evangheliei: „Ori­ci­ne vo­ieș­te să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie” (Mar­cu 8, 34). Chemarea Mântui­to­ru­lui a sădit în inima ei dorul de desăvârșire, încât și-a îm­păr­țit toate hainele săracilor. Același lucru l-a fă­cut și în alte împrejurări, fără să țină seama de mustrările părinților.

Moștenind o mare avere de la părinți, îm­preună cu fratele ei, tânăra Parascheva a dă­ruit săracilor partea ce i se cuvenea de moș­te­ni­re și, „părăsind frumusețea acestei lumi”, s-a re­­tras „în adâncul pustiei”. S-a oprit mai întâi la Con­stanti­nopol, unde a ascultat cuvinte de în­­vă­țătură de la călugări și călugărițe cu aleasă viață duhovnicească. Urmând sfaturile aces­to­ra, a pă­răsit capitala, îndreptându-se spre ți­­nutul Pontului. Vreme de cinci ani a rămas la Mănăstirea Maicii Domnului din Hera­cleea. De aici a plecat spre Țara Sfântă, în do­rința de a-și petrece restul vieții în locurile bine­­cuvântate de viața pă­mân­tească a Mân­tui­­to­rului Iisus Hristos și a Sfin­ților Apostoli. După ce a văzut Ierusalimul, s-a așezat într-o mă­­năstire de călugărițe în pustiul Iordanului, unde s-a nevoit cu postul și s-a înăl­țat duhov­ni­­cește în rugăciune, întocmai ca Sfântul Ioan Bo­tezătorul, ca Sfânta Maria Egipteanca și ca atâția alți ostenitori ai pustiei roditoare de de­să­vâr­șire. Mitropolitul Varlaam al Moldovei, în Cazania sa, spune că acum Sfânta nu mai avea grijă „nici de veșminte și de așternuturi, nici de mâncări și de mese, nici de casă sau sluj­­nice, ci numai de curăția sufletului și de răs­puns județului (judecății n.n.) ce va să fie”. Ea „pururea suspina și nepărăsit tânjea cumu-și va înfru­mu­seța sufletul, cum se va logodi pe sine Mirelui ceresc, lui Iisus Hristos, cum se va îndulci la vederea Mirelui său, de slava și de lu­mina și de bucuria cea fericită. De aceasta... ochii de la­crimi îi erau întunecați pu­rurea”.

Într-o noapte, însă, pe când avea ca la 25 de ani, un înger i-a spus, în vis, să se reîn­toar­că în locurile părintești: „Să lași pustia și la mo­șia ta să te întorci, că acolo ți se cade să lași trupul pământului și să treci din această lume către Dumnezeu, pe Care L-ai iubit”. După ce a avut această vedenie, sfânta „fără de voie lăsă pustia și se întoarse în lume și la Țarigrad veni”. Și mereu în biserica Precistei ce este în Vlaherne și către icoana Sfinției Sale căzu și cu lacrimi se ruga așa și zicea: „N-am altă nă­dej­de, n-am alt acoperământ. Tu-mi fii în­drep­­­tătoare, tu-mi fii folositoare... Că până am umblat în pustie pe tine te-am avut aju­tor, iar acum, dacă m-am întors în lume, în­drep­­tează-mă până la sfârșitul vieții mele, că altă nădejde nu am”.

Din Constantinopol s-a îndreptat spre Epi­vata, localitatea în care văzuse lumina zilei, fără să spună cuiva cine este și de unde vine. „Acolo”, con­tinuă Mitropolitul Varlaam, „trudă cătră trudă și durere cătră durere adăugă, cu post și ne­dormire pe sine se înfru­mu­­seța..., cu lacrimi pă­mântul uda și se ruga: Doamne Iisuse Hris­toa­se, caută din lăcașul Tău cel sfânt; am lăsat toate și după Tine am că­lă­torit în toată viața mea. Și acum, îndură-Te Doamne, spune înge­rului blând să ia cu pace sufletul meu”. Împăcată cu sine, cu oa­me­nii și cu Dumnezeu, și-a dat astfel sufletul întru odihna Mirelui ceresc.

A fost îngropată ca o străină, fără ca ni­meni să știe cine era. Dar Dumnezeu, voind să o proslăvească, a descoperit în chip mi­nu­nat cine era acea străină. Se spune că un ma­ri­nar a murit pe o corabie și trupul i-a fost arun­cat în mare. Valurile l-au adus la țărm, iar un sihastru care trăia acolo a rugat pe niște creș­tini să-l îngroape după rânduiala creș­ti­nească. Săpând deci o groapă, „aflară trupul Prea Cuvioasei Parascheva neputred și plin de mi­reasmă”. Cu toate acestea, au pus alături de ea și trupul corăbierului, cel rău mirositor.

Dar, în noaptea următoare, unuia din creș­­tinii care săpaseră groapa, cu numele Gheorghe, i s-a arătat în vis o împărăteasă, șe­zând pe un scaun luminat și înconjurată de mul­țime de îngeri. Unul dintre îngeri l-a luat de mână, l-a ridicat și i-a zis: „Gheorghe, pen­tru ce n-ați so­cotit trupul Sfintei Parascheva? Nu știți că Dumnezeu a iubit frumu­sețea ei și a vrut să o pro­slăvească pe pământ?”. Iar îm­pă­răteasa pe care o văzuse în vis și care nu era alta decât Cuvioasa Parascheva i-a poruncit să ia degrabă trupul ei și să-l așeze undeva, într-un loc de cinste. Aceeași vedenie a avut-o și o fe­meie credincioasă, cu numele Eftimia, într-același chip și în aceeași noapte, și a doua zi amândoi au spus tuturor minunata întâmplare.

Credincioșii de acolo, auzind de visul celor doi, au înțeles că este un semn dum­ne­zeiesc, drept care au luat trupul Cuvioasei din mor­mânt și l-au adus cu mare bucurie, „cu lu­mini și cu tămâie”, așezându-l în Biserica Sfin­ții Apostoli din Epivata. Îndată au avut loc vindecări minunate în urma rugăciunilor care se făceau lângă cinstitele sale moaște. Se spu­ne că drept-credincioșii creștini din Epivata au zidit o bi­serică chiar pe locul în care au trăit părinții ei și unde ea însăși văzuse lumina zilei.

Vestea despre minunile care se săvârșeau în apro­pierea cinstitelor moaște s-a răs­pândit cu­rând în Tracia și în Peninsula Balcanică. Este foarte probabil că Patriarhia ecumenică va fi procedat de timpuriu la canoni­za­rea ei, adică la trecerea ei în rân­dul sfinților.

După trecerea ei la viața veș­nică și după mi­­nunata desco­pe­rire a cinstitelor ei moaște s-au alcătuit unele scrieri despre scurta ei viață pă­mân­tească și istoria strămutării moaș­te­lor. Po­trivit tra­diției, cea mai veche lucrare aghio­grafică dedicată Sfintei Cuvioase Paras­cheva a fost scrisă de diaconul Vasilisc, la cererea patriar­hului ecumenic Nicolae al IV-lea Muzelon (1145-1151), pe la mijlocul vea­cului al XII-lea. Alta a alcătuit marele patriarh Eftimie al Târnovei, în a doua jumătate a vea­cu­lui al XIV-lea, care a folosit, ca și alți aghio­grafi de mai târziu, scrierea diaconului Va­silisc. Mitropolitul Matei al Mirelor, care a trăit în Mănăstirea Dealu, de lângă Târ­go­viș­te, a alcătuit, în grecește, o nouă „viață”, pre­cum și slujba Cuvioasei Parascheva, pe la anul 1605. Câțiva ani mai târziu, viața ei a fost inclusă de Mitropolitul Varlaam al Mol­dovei, în Cazania lui, tipărită la Iași în 1643, fără îndoială folosind manuscrise grecești și sla­vo­nești, prelu­crate după scrierea patriarhului Efti­mie. Nevoințele ei au fost înfățișate pe scurt și de marele Mitropolit Dosoftei al Mol­dovei în lucrarea sa Viața și pe­tre­­cerea sfin­ți­lor (4 vol. Iași, 1682-1686), pre­cum și în alte Vieți de sfinți și în edițiile Mi­neielor tipărite la noi în țară. Dintre străinii care i-au mai cer­ce­tat viața con­sem­năm pe cu­nos­­cu­tul aghio­graf grec Ni­­codim Aghio­ri­­tul (1749-1809). Spre sfâr­­­­­șitul seco­lu­lui al XIX-lea învățatul epis­cop Mel­­­chisedec Ște­fă­­nes­cu al Ro­ma­nului (1823-1892), a tipărit o lu­crare specială, intitulată Viața și mi­nu­nile Cu­vi­oasei noastre Parascheva cea nouă și istori­cul sfintelor ei moaște (Bu­cu­rești, 1889). Câțiva teologi români din secolul trecut de asemenea s-au ocupat cu viața și sfintele ei nevoințe: Pr. Gh. Pă­vă­loiu (1935), Arhim. Varahil Jitaru (1942), D. Stă­nes­cu (1938), Pr. M. Țesan (1955), Pr. Scar­lat Por­cescu, Pr. Prof. Mircea Păcurariu ș.a.

După ce au stat în Biserica Sfinții Apos­toli din Epivata vreme de vreo două sute de ani, săvârșindu-se multe semne și minuni în jurul lor, datorită eve­nimentelor politice care au adus mul­tă durere în țările balcanice, cinsti­tele moaște ale Sfintei Parascheva au fost stră­mutate în mai multe locuri, fiind tuturor ali­nare în suferință, liman lin și neînviforat al celor care o cinstesc și o cheamă în rugăciune să mijlocească la Atot­milostivul Dumnezeu.

În anii 1185-1186, bulgarii și valahii din su­dul Dunării, care de aproape două secole se găseau sub do­minația Imperiului bizantin s-au răs­culat îm­potriva asupritorilor, sub con­du­ce­rea fraților Petru și Asan, români de neam, în­te­meind un stat nou, cu­noscut sub numele de „Im­periul vlaho-bulgar”, având capitala la Târ­no­vo. Peste câțiva ani, în 1204, ca­valerii apu­seni porniți în Cruciada a patra au ocupat Con­stantinopolul, întemeind aici un „imperiu latin de Constantinopol”, care a dăinuit până în anul 1261, condus de împărați veniți din Apu­sul Eu­ropei. În aceste împrejurări, bi­zan­ti­nii au creat două mici imperii, unul în Asia Mică, cu ca­pitala la Niceea, nu departe de Con­stan­tinopol, altul în Tesalia, cu capitala la Te­­salonic. Da­torită relațiilor prietenești din­tre împă­ratul Ioan Asan II din Târnovo (1218-1241) și împă­ratul de atunci din Cons­tan­tinopol, în anul 1235 sau curând după aceea, moaștele Cuvioasei Pa­rascheva au fost stră­mutate de la Epivata la Târnovo, capitala im­periului ro­mâno-bulgar, oraș care devenise între timp reședință patriarhală. Muta­rea lor s-a făcut într-o impre­sio­nantă pro­ce­siune con­dusă de mi­tropolitul Marcu din Preslav, în­­soțit de numeroși clerici, fiind în­tâm­­pi­nate pre­tu­tindeni cu flori, lu­mâ­nări și slujbe de că­tre drept-cre­dincioșii ro­mâ­ni și bulgari din sudul Dunării. La Târnovo au ieșit întru în­tâm­­pi­na­rea lor împăratul Ioan Asan II, mama sa, Elena, și so­ția sa, Ana, precum și pa­triar­hul de aici. Au fost așe­zate în Biserica Maicii Dom­nului. Se spune că îm­pă­ratul ar fi zidit, în apro­pierea reședinței sale, o bise­rică având hramul Sfânta Parascheva.

La Târnovo moaștele Cuvioasei Pa­ras­che­va au rămas timp de 160 de ani. Probabil acum s-a alcă­tuit slujba ei, care a intrat în Mi­ne­iul pe luna oc­tom­brie. Iar în a doua ju­mă­ta­te a vea­cului al XIV-lea, patriarhul Eftimie al Târnovei, „se pare un valah”, i-a scris viața, cu mai multe amănunte decât o făcuse dia­co­nul Vasilisc.

Dar tot pe atunci turcii au pătruns în Eu­ropa. Rând pe rând au cucerit părți însemnate din Penin­sula Balcanică. În 1393 au cucerit par­tea răsări­tea­nă a imperiului vlaho-bulgar, îm­preună cu capitala Târ­novo, iar peste trei ani și partea apuseană, încât acest stat și-a în­cetat existența.

În astfel de îm­pre­ju­rări dramatice pen­tru creș­­ti­ni, moștele Cuvi­oasei Pa­ras­cheva au fost mu­tate la Bel­grad. Acolo au stat până în anul 1521, când turcii au cu­cerit și acest oraș, iar Ser­bia a fost transformată în pa­șa­lâc. Acum moaștele au fost solicitate de pa­triarhul ecu­me­nic Ie­remia I sultanului, care a acceptat să i le dea în schimbul unor daruri. Pa­triarhul a ho­tărât ca ele să fie aduse în Constan­tinopol, fosta capitală a Imperiului bizantin (cucerit de turci în 1453, care i-au dat numele Is­tan­bul). În drum spre marele oraș întemeiat de sfân­tul împărat Con­stantin cel Mare, cins­ti­te­le moaște ale Cu­vi­oasei Parascheva au fost ex­pu­se din loc în loc pentru a fi văzute și să­ru­tate de credincioșii ortodocși din Peninsula Bal­canică aflați sub stă­pânire turcească. Pen­tru început, au fost așe­zate în biserica Sfânta Maria Panmacaristos, pe atunci Catedrală pa­triar­­ha­lă. După transfor­marea acesteia în gea­mie, au fost mutate în alte biserici: Vlahserai (1586), Sfân­tul Dumitru (1597) și Sfântul Gheorghe din car­tie­rul Fanar (1601).

După 120 de ani, ele au cu­nos­­cut ultima stră­mutare, de data aceasta spre pământul ro­mâ­­nesc. În anul 1641, după ce binecre­dincio­sul domn Vasile Lupu al Moldovei a plătit toate datoriile Patriarhiei din Constantinopol, câr­muitorii ei de atunci, patriarhul Partenie I, zis cel Bătrân (1639-1644), împreună cu mem­­brii Sinodului său, au hotărât să-i ofere, drept re­cu­noștință, moaș­­tele Cuvioasei Parascheva „pen­­tru sfințirea și binecu­vântarea acelui loc al Bog­­daniei (Țara Moldovei, n.n.)”, după cum se spu­ne în „scrisoarea sinodi­cească”. Racla cu cin­stitele moaș­te a fost transpor­tată cu o corabie pe Marea Nea­gră, fiind însoțită de trei mi­tropoliți greci (Ioa­nichie al He­ra­cleei, Partenie al Adrianopolului și Teo­fan al Pa­leopatrei). Ajungând la Galați, apoi la Iași, au fost întâm­pinate de Vasile Vodă Lupu, de Mi­­tro­­politul Varlaam și de episcopii de Ro­man și Huși, de cler și credincioși. În ziua de 13 iunie 1641, cinstitele moaște au fost așe­zate în minunata biserică a Mănăs­ti­rii Sfinții Trei Ierarhi, ctitoria dom­ni­torului. Cins­titele moaște au rămas aici până în anul 1884, când au început lucrările de restaurare a sfântului lă­caș, din acest motiv fiind mutate în pa­ra­clisul mănăstirii. Dar în seara zilei de 26 de­cem­brie 1888, după slujba Vecer­niei, din nea­tenție, a rămas aprinsă o lu­mânare din sfeș­ni­cul de lângă racla din lemn în care erau așe­za­te cinstitele moaște; peste noapte sfeșnicul a ars, iar focul s-a extins la catafalcul pe care era așezată racla, arzând mocnit toată noaptea și „prefăcându-l într-o grămadă de cărbun””. A doua zi dimineața, autoritățile de stat și bisericești, preoții și cre­dincioșii au constatat că cinstitele moaște au rămas neatinse; încă o mi­nune săvârșită prin puterea lui Dumnezeu. Fe­ricitul întru po­menire, Mitropolitul Iosif Na­niescu, a cercetat pa­ra­clisul, preaslăvind mi­nunea dumnezeiască. Pre­­fectul județului Iași, Leon Negruzzi, și pro­cu­ro­rul general al ora­șului au consemnat în procese ver­bale cele în­tâmplate. Ridicate din mormanul de jar, moaș­tele Cuvioasei au fost adăpostite pro­vi­zo­riu în altarul paraclisului de la Mănăs­tirea Sfinții Trei Ierarhi și în curând strămutate în noua Catedrală mi­tropolitană din Iași, care fu­sese sfințită cu puțin timp mai îna­inte, la 23 aprilie 1887. Aici se găsesc și astăzi, fiind cinstite de obștea drept-credincioșilor mol­do­veni, care îi cer Sfintei Parascheva să mij­lo­ceas­­că pen­tru ei înaintea tronului ceresc, ve­ne­rând-o cu mul­tă evlavie, ca pe o adevărată ocrotitoare a Mol­dovei.

În ședința din 28 februarie 1950, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca­nonizarea unor sfinți din neamul nostru, pre­cum și generalizarea cul­tu­lui unor sfinți ale căror moaște se găsesc în țară la noi. Ho­tă­­rârea respectivă a fost transpusă în fapte în ca­drul unor mari festivități bisericești din cur­sul lunii octombrie 1955. În cazul Cu­vioasei Paras­che­va, gene­ralizarea cul­tului ei s-a făcut în Catedrala mitro­poli­tană din Iași, la 14 oc­tom­brie 1955, în pre­zența a nu­me­roși ierarhi ro­­mâni, pre­cum și a unor repre­zen­tan­ți ai Bisericii Or­to­­do­xe Rusă și Bul­gară.

Drept-credincioșii creștini de pretutindeni o cinst­esc prin participarea lor la slujbele din 14 octombrie, în fiecare an, iar cei din Iași și din îm­pre­jurimi o cheamă în rugăciune, în orice clipă de cumpănă, cerându-i ocro­tire și ajutor. Sfânta Cuvioasă Parascheva este consi­derată, pe drept cuvânt, ocrotitoarea orașului Iași și a întregii Moldove, pentru că de-a lungul anilor mol­dovenii au simțit în viața lor lucrarea mi­nunată a harului dumnezeiesc prin mijlo­cirea Cuvioasei Parascheva cea mult folositoare.

De multe ori, vin oameni de pe tot cu­prinsul țării să-și plece genun­chii în fața raclei cu cinstitele ei moaș­te, ca să mul­­țumească pen­tru ajutorul și binecu­vân­­tarea ce lumi­nea­ză în via­ța lor.







Cinstirea Icoanei Maicii Domnului "Pantanassa"





Rugăciunea întâi către Maica Domnului

Atotbună Stăpână, Sfântă Maică a lui Dumnezeu, Pantanassa, Împărăteasă a toate, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul sufletului meu. Ci, ca ceea ce eşti milostivă, Maica Dumnezeului Celui Milostiv, spune numai un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu, şi trupul meu slăbit se va întări. Căci tu ai tărie putincioasă, şi cuvântul tău este plin de putere, o, Împărăteasă a toate. Adu-mi biruinţa, roagă-te pentru mine, ca să măresc numele tău cel minunat totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Rugăciunea a doua
O, Preacurată Maică a lui Dumnezeu, Împărăteasă a toate, auzi suspinurile noastre cele pline de durere, înaintea icoanei tale celei făcătoare de minuni. Întoarce-ţi privirea spre copiii tăi bolnavi de boli netămăduite, care cad cu credinţă înaintea sfintei tale icoane. Şi precum pasărea îşi acoperă cuibul de pui cu aripile, aşa acoperă-ne şi tu, Fecioară, cu omoforul tău cel vindecător. În acest loc, în care nădejdea se subţiază, mila ta să fie nădejde neîndoielnică. Aici, unde grijile amare ne copleşesc, dă-ne răbdare şi odihnă; unde chinul şi deznădejdea se cuibăresc în suflet, fă să răsară lumina necreată a lui Dumnezeu. Mângâie-i pe cei fricoşi, întăreşte-i pe cei slabi, varsă blândeţe şi lumină peste inimile amărâte. Vindecă poporul tău cel bolnav, atotmilostivă Stăpână, binecuvântează minţile şi inimile doctorilor, ca să fie instrumentele Atotputernicului Doctor Iisus Hristos, Mântuitorul. Ne rugăm înaintea icoanei tale, ca puterea ta să trăiască în noi, Stăpână şi Doamnă. Întinde mâinile tale pline de vindecări, bucuria celor întristaţi, mângâierea celor îndureraţi, ca degrab primind ajutorul tău cel minunat, să lăudăm Treimea cea de viaţă Făcătoare şi nedespărţită, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin

Maica Domnului „Sporitoarea grânelor”



   Rugăciune către Maica Domnului „Sporitoarea grânelor”

O! Preasfântă Fecioară de Dumnezeu Născătoare, Preamilostivă Stăpână, Împărăteasa cerului și a pământului, Binerânduitoarea a toată casa și familia creștinească, Blagoslovenia celor ce se ostenesc, Bogăția necheltuită a celor nevoiași, Hrănitoarea tuturor orfanilor și văduvelor și a tuturor oamenilor! Hrănitoarea noastră, ceea ce ai născut pe Hrănitorul lumii, și sporitoare a grânelor noastre, tu, Stăpână, trimiți blagoslovenia ta de Maica cetăților și satelor noastre, câmpurilor și țarinilor și fiecărei case ce are nădejde către tine. Drept aceea cu evlavie și cu inima înfrântă te rugăm cu smerenie: fii nouă păcătoșilor și nevrednicilor robilor tăi, Iconoamă înțeleaptă, bine orânduind viața noastră; iar toată obștea, toată casa și familia păzește-o întru cucernicie și dreaptă slăvire, întru unire de cuget, ascultare și îndestulare. Pe săraci și nevoiași hrănește-i, bătrânețile sprijină-le, pe copii crește-i și pe toți înțelepțește-i să strige fără încetare către Domnul: „Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi”. Păzește, Maică Preacurată, pe poporul Tău de toată nevoia, boala, foametea, pierzarea, grindina, focul, de toată întâmplarea cea rea și toată neorânduiala. Mănăstirii noastre (satului nostru), caselor și familiilor și oricărui suflet creștinesc și întregii noastre țări mijlocește pace și mare milă, ca să Te slăvim pe Tine, Preamilostiva noastră Hrănitoare și Îndestulătoare, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.


 Împărăteasa cerului și a pământului, stăpână, Icoana Maicii Domnului „Sporitoarea grânelor”, Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi, Preasfântă Fecioară de Dumnezeu Născătoare, Preamilostivă Stăpână, Binerânduitoarea a toată casa și familia creștinească, Blagoslovenia celor ce se ostenesc, Bogăția necheltuită a celor nevoiași, Hrănitoarea tuturor orfanilor și văduvelor și a tuturor oamenilor, Hrănitoarea noastră, ceea ce ai născut pe Hrănitorul lumii, și sporitoare a grânelor noastre, trimiți blagoslovenia ta de Maica cetăților și satelor noastre, câmpurilor și țarinilor și fiecărei case ce are nădejde către tine.


duminică, 11 octombrie 2015

Sf. CUV. PARASCHEVA - HRAMUL CATEDRALEI ARHIEPISCOPALE - ROMAN




Actuala biserică Sfânta Paraschiva a fost precedată de o alta cu acelaşi hram, pomenită, sub numele de Sfânta Vineri, într-un document din vremea lui Alexandru cel Bun. Astfel, în anul 1408 voievodul făcea danii acestui lăcaş în care era îngropată mama sa, doamna Anastasia, fapt care a condus logic la concluzia că biserica fusese anterior construită, poate chiar de tatăl lui Alexandru, voievodul Roman I. Era desigur, o ctitorie domnească aceea care adăpostea osemintele unei soţii de voievod şi de asemenea, o construcţie din zid, ceea ce a determinat alegerea ei ca reşe¬dinţă episcopală. Destinaţia i-a fost conferită probabil, chiar de Alexandru cel Bun care, în 1415, solicită pictorilor Nichita şi Dobre să zugrăvească biserica din Târgul de Jos, cum era numit Romanul în actele de cancelarie ale epocii.
Chiar dacă nu avem nici un indiciu referitor la arhitectura şi pictura primei biserici Sfânta Paraschiva, ne putem imagina ce va fi reprezentat ea în ambianţa artistică a răstimpului de la întemeierea statului moldovenesc şi până la domnia lui Ştefan cel Mare. Este epoca de fertile căutări şi sinteze stilistice fără de care nu s-ar putea înţelege maturitatea complexă a artei moldoveneşti din a doua jumătate a secolului al XV- lea şi din cel următor.
Prima biserică a Episcopiei Romanului îşi dovedeşte continuitatea de vieţuire şi în timpul lui Ştefan cel Mare a cărui cancelarie emitea în 1458, 1465 şi 1488, documente referitoare la biserica Sfânta Paraschiva ".
Nu se cunosc circumstanţele în care voievodul Petru Rareş a considerat necesar să ridice o nouă construcţie pe locul ctitoriei lui Roman I, dar este uşor de imaginat că vechea clădire, care nu putea depăşi cu mult dimensiunile unei biserici cu altar, naos şi pronaos, de tipul celor de la Siret, Humor sau Moldoviţa, nu mai corespundea cerinţelor unei episcopii a cărei poziţie în ierarhia ecleziastică a ţării, era imediat după mitropolie. De altfel, cam în aceeaşi perioadă şi din iniţiativa aceluiaşi domnitor, fuseseră înlocuite şi vechile construcţii de la Probota, Humor şi Moldoviţa. Arta şi tehnica meşterilor constructori din secolul al XVI-lea evoluase, ceea ce a permis realizarea unor edificii din ce în ce mai gran¬dioase (biserica Sfântul Gheorghe Suceava, Probota, Moldoviţa, Roman. Bistriţa, Slatina, Suceviţa).
Este posibil totodată, ca un important rol în decizia voievodului de a înălţa o construcţie de amploare în incinta episcopiei, să fi avut chiar episcopul Romanului la acea dată, eruditul cronicar al domniei, Macarie, care în acelaşi an, 1542, îl îndemna pe Petru Rareş să construiască şi biserica mănăstirii Râşca. De altfel, voievodul i-a încredinţat lui Macarie conducerea lucrărilor care au evoluat destul de încet, timp de 8 ani. Dificultăţile ivite pe parcurs şi care au întârziat atât de mult terminarea construcţiei, s-au datorat meşterului sas Ioan Zidarul, desemnat de voievod să realizeze lucrarea. Acesta primise în prima domnie a lui Petru Rareş suma de 1500 florini tătărăşti pentru zidirea unei biserici în Suceava care însă, se dărâmase. Situaţia creată l-a determinat pe meşterul Ioan să fugă la Bistriţa, favorizat şi de evenimentele survenite în timpul expediţiei lui Soliman Magnificul, din 1538, care se soldaseră pentru Rareş, cu pier¬derea tronului. În a doua sa domnie, voievodul va deschide un adevărat proces lui Ioan Zidarul care nu răspunsese chemărilor sale clemente, de a construi, în contul sumei de 1500 fiorini, biserica Episcopiei Romanului. În timp ce procesul va continua, fiind încheiat abia de Alexandru Lăpuşneanu, la Roman va porni lucrările un alt meşter sas din Bistriţa, Luca, ajutat de concetăţenii săi, Adrian, George şi Andrei. Dar şi aceştia vor întrerupe vremelnic construcţia, nemulţumiţi de regimul cvasiascetic la care-i supunea evlaviosul episcop Macarie. Pentru a preîntâmpina şi alte nemulţumiri şi a da curs finalizării clădirii, fiul lui Petru Rareş, Iliaş, în anul 1548 - de altfel un an cu totul nefavorabil lui Macarie care pierde graţia domniei - va încredinţa isprăvnicia lucrărilor unui boier.
Macarie va reveni în scaunul episcopal al Romanului în 1551, după abdicarea şi turcirea lui Iliaş, fiind ridicat la rangul pe care-l impuneau calităţile lui deosebite, de discipolul său întru învăţătură spirituală, Ştefan, cel de-al doilea fiu al lui Petru Rareş. Frumoasa pisanie a bisericii Sfânta Paraschiva, semnalând terminarea construcţiei în 1550, dovedeşte, atât prin compoziţia plastică deosebită, care foloseşte motivul „pomului vieţii” de profundă simbolistică, cât şi prin conţinutul îmbogăţit de expresii literare, că ea a fost compusă de însuşi Macarie, probabil în perioada 1546-1548, adică de la moartea lui Petru Rareş şi până la căderea în dizgraţie a episcopului „despoiat de scaun, ca un rob fugar”. Din consideraţie pentru calităţile spirituale ale cronicarului, se va fi folosit tocmai acest text al pisaniei, completându-se finalul, text în care, după reve¬nirea sa la Roman, episcopul Macarie va interveni ştergând pentru tot¬deauna numele turcitului Iliaş:
„CU VOIA TATĂLUI ŞI CU AJUTORUL FIULUI ŞI CU SĂVÂRŞIREA SFÂNTULUI DUH, ÎNCHINĂTORUL TREIMII ŞI CREDINCIOSUL IO PETRU VOIE¬VOD DIN MILA LUI DUMNEZEU DOMNUL ŢĂRII MOLDOVEI ŞI CU DE DUM¬NEZEU ÎNCORONATĂ NOASTRĂ DOAMNA ELENA ŞI CU DE DUMNEZEU DĂRUITELE LOR ODRASLE. . . ŞTEFAN ŞI CONSTANTIN A ÎNCEPUT ACEASTA SFÂNTA BISERICĂ, DE LA ULTIMELE TEMELII ÎN NUMELE PREA CUVIOASEI MAICII NOASTRE PARASCHEVA ÎN ANUL 7050. DAR NEAJUNGÎND PÎNĂ LA SFÂRŞIT A ADORMIT ÎNTRU DOMNUL CU SOMNUL CEL LUNG AŞTEPTÎND ÎNVIEREA CEA DE OBŞTE. VEŞNICA LUI POMENIRE. DUPĂ SFÂRŞITUL LUI, PURUREA POMENITUL ŞI IUBITUL FIU AL SĂU... DIN MILA LUI DUMNEZEU LUÎND SCEPTRUL ŞI SCAUNUL ŞI CU IUBITOAREA DE HRISTOS MAICA SA ELENA ŞI CU PREAIUBIŢII SĂI FRAŢI ŞTEFAN ŞI CONSTANTIN A ZIDIT ŞI TERMINAT ÎNTRU POMENIREA SA ŞI A PĂRINŢILOR SĂI ŞI A FRAŢILOR. IAR PRIN PORUNCA ŞI ÎNCREDEREA BINECREDINCIOASEI LOR HOTĂRÂRI S-A ÎNCREDINŢAT ÎNGRIJIREA PENTRU TERMINAREA EI MIE SMERITULUI INTRU CEI SFINŢIŢI EPISCOPI MACARIE AL OCROTITORULUI DE DUM¬NEZEU ACESTUI... ŞI ACESTEA S-AU SCRIS AICI. IAR TOATE ACESTEA S-AU SĂVÂRŞIT ÎN ANUL DE LA ZIDIREA LUMII CARE SE VA DOBÎNDI ADUNÎND LA MIA ÎNŞEPTITĂ ŞI LA CINCI ÎNC1NCITE ŞI IARĂŞI LA CINCI SIMPLE ÎNCINCITE ŞI DURATA ÎNSĂRCINĂRII DE OPT ANI. IAR DE LA NAŞTEREA LUI HRISTOS 1550 LUNA...".
Momentul în care apare ctitoria lui Petru Rareș de la Roman reprezintă - adevăr unanim recunoscut - o culme a culturii şi artei medievale din Moldova. Activitatea cărturărească se îmbogăţise datorită cronicarului Macarie, cu o operă doct��, probând experienţe stilistice complexe de inspiraţie bizantină, ai cărei urmaşi epigonici au fost Eftimie şi Azarie.
Arhitectura dezvoltă, pe fondul soluţiilor planimetrice şi decorative moştenite, o viziune accentuat monumentală, situaţie invers proporţională cu fenomenul petrecut în pictură, de fărâmiţare a unităţii ansamblului şi de individualizare narativă a fiecărei scene în parte. Pictura pare că nu mai doreşte să secondeze arhitectura căreia îi fusese destinată iniţial, ci să-şi impună propria personalitate capabilă de a transmite, dincolo de ideile teologic-dogmatice care erau implicite oricărui program iconografic, o complexă profesie de credinţă pe care şi-o însuşise, sau trebuia să şi-o însuşească un întreg popor unit în voinţa sa de supravieţuire. Pictura devenise aşadar, în mod conştient militantă, fie că ea mobiliza întru victoria împotriva pericolului turcesc, fie că îşi propunea să contracareze avansurile Reformei ajunsă la graniţele ortodoxismului, fie că, în sfârşit, încerca să demonstreze avantajele morale ale unei vieţi ascetice, cum era cazul curentului proisihast cultivat de episcopul Macarie. Indiferent‚ însă, de natura mesajului transmis, este evident faptul că în prima jumătate a secolului al XVI-lea exista un program iconografic coerent elaborat, orientat în funcţie de anumite deziderate politice şi sociale şi care se datora iniţiativei voievodului Petru Rareş şi priceperii cărturarilor săi.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când biserica ajunsese probabil într-un stadiu avansat de degradare, episcopul Ioanichie (1747 - 1769) iniţiază o serie de lucrări de refacere în zona turlei, altarului şi naosului, pe care le va continua episcopul Leon Gheucă (1769 - 1786). Intervenţiile sunt atestate de însemnările descifrate cu ocazia restaurării din 1980 -1983, pe tencuiala ocniţelor de pe feţele bazei pătrate a turlei: „Toader ficior Orsului Tichie l(ea)t 7275” (1767), „Ştefan leat 7286 august 11” (1778), „Grigore. . . 1777”, ,,Ca sî să ştie de cîndu m-am suitu aicea episcop I.eon la leat 1776”. Nu se cunoaşte în ce măsură lucrările de refacere au afectat turla, altarul şt naosul bisericii, dar probabil că ele au compromis considerabil vechea pictură, căci, la scurt timp, aceste zone au fost acoperite integral cu un nou strat de pictură executată în frescă.
La începutul secolului al XIX-lea are loc o nouă intervenţie asupra arhitecturii, de data aceasta de tristă amintire, un adevărat act de „vandalism” cum, pe bună dreptate, îl califică episcopul Melchisedec. În ideea de a conferi amploare spaţiului interior, episcopul Gherasim înlătură pereţii dintre naos-pronaos si pronaos-pridvor, situaţie care mai poate fi întâlnită, în aceeaşi perioadă, la bisericile mănăstirilor Neamţ, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, Slatina şi altele. Această acţiune a episcopului Gherasim umbreşte o activitate destul de bogată de înzestrare a episcopiei de pe urma căreia se păstrează iconostasul în stil baroc al bisericii Sfânta Paraschiva, pictat în 1805 de Eustaţie Altini, şi obiectele religioase de argintărie şi sculptură în lemn, păstrate în colecţia Epis¬copiei Romanului şi Huşilor.
Cu această ocazie se repictează în ulei zona pereţilor de separaţie, străpunşi de arcade şi se fac unele intervenţii asupra picturii din turlă până la nivelul ultimului registru, şi în calotele pronaosului. Această pictură distonează calitativ faţă de întregul ansamblu.
Tot în secolul al XIX - lea se adaugă bisericii două construcţii anexe dictate fie de raţiuni utilitare - veşmântăria făcută de locotenentul de episcop Nectarie Hermeziu în 1856, după cum indică inscripţia - fie de o modă semnalată şi în alte cazuri (ca de exemplu, la biserica Sfântul Gheorghe din Suceava), pridvoraşul de pe latura de nord, ce precede intrarea în biserică.
Contextul cultural-artistic al secolelor XVIII—XIX, în Moldova, resimte acelaşi curent novator, ca şi în Transilvania şi Ţara Românească. De altfel, conştientizarea ideii naţionale era şi pentru români un proces în plină evoluţie, propulsând cultura românească în circuit european. Un spirit enciclopedic tipic epocii, a fost domnitorul şi savantul Dimitrie Cantemir, a cărui operă coexistă cu forme cărturăreşti tradiţionale, pre¬cum cronica lui Ion Neculce.
Voinţa de emancipare se traduce în planul artei prin asimilarea formelor baroce, resimţite atât în arhitectură, cât şi în pictura de icoane, pregătind rapida succedare de stiluri - ca într-un efort de recuperare caracteristică secolului al XIX-lea.
Detaşarea de modelele evului mediu propriu-zis, ale cărei structuri nu mai putea să le înţeleagă, ci doar să le perpetueze în virtutea inerţiei, şi în căutarea unor noi modele care să suplinească renunţarea la cele vechi, a determinat arta din Moldova să-şi îndrepte atenţia spre Occident de unde a preluat unele sugestii trecute prin filtre greceşti sau ruseşti. Fenomenul este valabil atât pentru arhitectură şi pictură, cât şi pentru artele decorative care în zorii istoriei moderne a ţării, evocă o glorioasă tradiţie. (Înapoi)
2. Arhitectură
Biserica Episcopiei Romanului reprezintă un monument tipic pentru arhitectura secolului al XVI-lea, care perpetuează şi prelucrează soluţiile constructiv-decorative statuate de arhitecţii şi meşterii marelui Ştefan. Ea preia modelul planimetric al bisericii mitropolitane Sfântul Gheorghe din Suceava (1514 - 1522), care, la rândul ei, folosise modelul Putnei şi al Neamţului, din vremea lui Ştefan cel Mare. Planul - tradiţionalul triconc - cuprinde altarul, semicircular la interior şi poligonal la exterior, prevăzut cu anexele proscomidiei şi diaconiconului, naosul cu absidele laterale circulare, pronaosul si pridvorul - două încăperi aproape egale. Reţinem faptul că pridvorul Romanului este o încăpere spaţioasă, aproape pătrată, şi nu dreptunghiulară îngustă, ca la toate celelalte biserici moldoveneşti, ceea ce îi conferă, cel puţin formal, dacă nu şi în conţinutul simbolic, o importanţă egală cu pronaosul şi naosul. Această situaţie va fi speculată în alcătuirea programului iconografie. În secolul al XIX-lea au fost anexate ctitoriei lui Rareş două încăperi dreptunghiulare, veşmântăria, în sud-est, şi pridvoraşul, în nord-vest.
Sistemul de boltire - în forma în care se prezintă azi - nu mai dovedeşte o concepţie unitară şi aceasta se datoreşte reparaţiilor din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, care au afectat turla şi bolta altarului. Dacă în cazul turlei s-a respectat tradiţionala boltă moldovenească cu sistemul de arce piezişe, bolta altarului nu mai are pereche în arhitectura moldovenească. Ea prezintă, în locul unei semicalote cu care eram obişnuiţi, forma unui cilindru intersectat cu cilindrul descris de peretele altarului. Trecerea de la boltă la arcul triumfal s-a făcut prin intermediul a două retrageri succesive. În naos, arcului triumfal îi corespunde, spre vest, un arc dublou destul de lat.
Bolţile pronaosului şi pridvorului sunt dispuse în filă, ca la modelul sucevean şi la majoritatea bisericilor mari, mănăstireşti din acest veac: Probota, Bistriţa (lui L ăpuşneanu), Slatina şi Suceviţa. O apropiere frapantă înregistrăm între sistemul de boltire al pronaosului Romanului şi cel al aceloraşi încăperi de la Neamţ, Sfântul Gheorghe din Suceava şi Probota: cele două calote sunt separate de un fascicol a câte trei nervuri în formă semicilindrică; la Roman, acestea sunt răsucite spre capete, în două sensuri, dând impresia unei torsade. Pe pereţii de nord şi sud fascicolul de nervuri se ramifică, dând naştere la două arcade oarbe conturate de câte două nervuri; aceste arcade segmentează suprafaţa pereţilor limitată la bază de ferestre, în două zone cărora pictorii le vor destina un ritm diferit de registre: două la partea superioară şi trei la partea inferioară. Este de remarcat faptul că, dacă la Neamţ fascicolul continuă până la bază, nervurile căpătând aspectul unor colonete angajate, la Roman el se opreşte în dreptul ferestrelor, fiind încheiat, ca şi în cazul fascicolelor laterale, prin câte un scut pe care zugravii au pictat un cap de bour. În pridvor întâlnim din nou bolta moldovenească.
Deschiderile operate de episcopul Gherasim sunt marcate de arcade în plin cintru sprijinite pe fragmentele rămase din pereţii laterali, prin intermediul unor capitele neoclasice decorate cu ove şi măsline. Sub aceste capitele mai apare un rând de capitele identice care încununează pseudo-pilaştrii angajaţi, executaţi pe zonele ce corespund grosimii zidului.
În altar întâlnim o fereastră în axul absidei şi o ferestruică în dreptul proscomidiei. Absidele naosului sunt prevăzute cu câte o fereastră, mărită ulterior, pronaosul cu patru ferestre mari, câte două la nord şi sud, iar în pridvor apar câte două ferestre pe pereţii de sud şi vest, o fereastră astupată cu ocazia anexării pridvoraşului şi uşa, pe latura de nord. Toate ferestrele şi uşa prezintă glafuri adânci, operate în grosimea considerabilă a zidului. Pe latura de nord, între altar şi naos, zidul este străpuns de o deschidere marcată la exterior de o uşă cu însemnarea: „Leon ep(iscopul) R(o)m(anului) 1781”, ceea ce a condus la presupunerea că ea a fost realizată în timpul acestui episcop.
În partea opusă s-a deschis accesul spre veşmântărie, desigur, în 1856. În ceea ce priveşte sistemul constructiv vizibil în exteriorul clădirii semnalăm cele şase contraforturi mari, triplu etajate, executate în piatră de talie, flancând, câte două, absidele laterale şi faţada de vest, precum şi micul contrafort, de asemenea, etajat, din axul altarului - elemente de sorginte gotică, generalizate, cu unele variaţii, la toate bisericile secolului al XVI-lea.
Soclul bisericii prezintă un apareiaj din piatră brută şi este supra-înălţat de un brâu profilat.
Turla, păstrând, verosimil, forma iniţială, octogonală, este aşezată acum pe o singură bază pătrată, rezultat al refacerilor la care s-a mai făcut referire. Tot datorită refacerilor ulterioare - cele din secolul al XVIII-lea sau poate mai târzii - forma segmentată a acoperişului a fost înlocuită cu tipul de acoperire continuă, în timp ce turla a primit un acoperiş de tip „bulb de ceapă”.
Sistemul originar de decoraţie exterioară ne este necunoscut din pricina intervenţiilor majore din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Presupunem totuşi, printr-o deducţie logică, faptul că brâul în formă de triplu tor răsucit în două sensuri, care înconjoară biserica, nu este un adaos ulterior, ci că această soluţie decorativă a transgresat de la interior, din pronaos, la exterior, apărând în acelaşi timp şi în ornamentaţia pisaniei. Astfel, susţinem alături de Pr. Scarlat Porcescu întâietatea folosirii acestui motiv la Roman de unde a fost preluat ca model şi prelucrat în decoraţia Dragomirnei şi a celorlalte monumente din secolul al XVII-lea.
Se mai poate presupune - folosind ca argumente unele exemple analoge în epocă - refolosirea sau păstrarea celor două şiruri de ocniţe mici şi mari de pe faţadele corespunzând pronaosului şi pridvorului, precum şi a ocniţelor şi firidelor din dreptul absidelor laterale. În orice caz, decoraţia frapant ulterioară, o întâlnim în dreptul altarului, unde se pare că au avut loc intervenţiile mai complexe. Începând din dreptul colţurilor triconcului şi continuînd pe toată faţada absidei altarului, apar, de sus în jos: un şir de denticuli (care, de altfel, înconjoară întreaga biserică), un şir de medalioane circulare; apoi, doar pe suprafaţa absidei, firide încununate de arcuri compozite, alcătuite de acolade trilobate sprijinite pe colonete angajate. Acelaşi spirit decorativ îl regăsim pe cele opt feţe ale turlei: ferestrele propriu-zise sunt alternate cu ferestre oarbe, toate fiind supraînălţate de arcuşoare semicirculare agăţând aberant, în capete, ciucuri; ele sunt totodată flancate de pseudo-pilaştri angajaţi. Baza pătrată a turlei este decorată pe feţe cu medalioane circulare, iar la muchii cu sferturi de cercuri cu contur perlat.

Acest stil decorativ este destul de frecvent în Moldova celei de-a doua jumătăţi a veacului al XVIII-lea (biserica Sfinţii Teodori Iaşi, bisericile din Doljeşti şi Bălăneşti, judeţul Neamţ etc.) şi constituie o reverberaţie a asimilării formelor baroce.
Şi pentru ca eclectismul decoraţiei arhitecturale a bisericii episcopale să fie complet, iată frontonul de inspiraţie neogotică a pridvoraşului de pe latura de nord.
În ceea ce priveşte chenarele ferestrelor din pronaos şi pridvor - căci cele ale naosului şi altarului au dispărut prin mărirea deschiderilor - se pare că ornamentaţia gotică si menourile au fost prefăcute în secolul al XIX-lea.
Chenarul în acoladă al uşii de intrare în pridvor, realizat în stilul Renaşterii, asemănător celor de la Neamţ (mijlocul secolului al XVI-lea), Bistriţa (1554) şi Slatina (1558), precum şi cel al uşii exterioare dinaintea proscomidiei - în curat stil secolul al XV-lea - constituie singurele ancadramente de epocă, păstrate la biserica Episcopiei Romanului. (Înapoi)
3. Pictură
Studiul programului iconografic al picturii bisericii Sfânta Paraschiva din Roman, aşa cum se prezintă el astăzi, impune o precizare: fiind rezultatul a două etape distincte de realizare, mult distanţate în timp - nu mai puţin de două secole -, nu se mai poate vorbi de o unitate de viziune în conceperea lui. Iconografia întregului ansamblu se desfăşoară pe două secţiuni denumite generic: programul secolului al XVI-lea şi programul secolului al XVIII-lea.
O comparaţie sumară operată asupra ansamblului de imagini din pronaos şi pridvor, pe de o parte, şi al celui din altarul şi naosul bisericii Sfânta Paraschiva, pe de altă parte, relevă deosebiri esenţiale de concepţie a reprezentării vizuale, prefigurate totuşi, în primele încăperi menţionate, de câteva experienţe emancipate în domeniul mijloacelor de limbaj. Astfel, în altar, dar mai ales în naos, avem de-a face cu o viziune artistică nouă care apelează la modalităţi stilistice ce scapă canonului bizantin şi post-bizantin şi se orientează spre formele artistice vehiculate în vremea Renaşterii târzii şi a barocului european.
Pentru a înţelege aceasta filiaţie trebuie sa menţionăm apariţia la Zante, în insulele Ionice, în anul 1726, deci cu trei ani înainte de elaborarea Cărţii de pictură a lui Dionisie din Furna (1729-1733), a tratatului Despre pictură („Peri Zographias”) de Panayotis Doxaras, Cavaler de Peloponez, pictor, cum se intitulează el însuşi. Dacă Dionisie din Furna încerca prin a sa „Hermeneia”, o reacţie de salvare a artei bizantine, propunând ca model pictura secolelor XIII-XIV, mai cu seamă pe cea a lui Manuil Panselînos, Panayotis Doxaras, în schimb, propune soluţii de revitalizare a artei greceşti, prin recuperarea din urmă, a evoluţiei artei occidentale „de la Renaştere şi manierism, până la baroc şi barocul târziu”. Dionisie din Furna, format în cercul zugravilor de la Muntele Athos, este exponentul unei gândiri estetice anchilozată în formule academiste pe care el nu face decât să le statueze prin al său tratat, încheind astfel perioada artei post-bizantine. Panayotis Doxaras, care şi-a făcut ucenicia în cercul „pictorilor de tranziţie” (şcoală cretană) şi aparţinea noii şcoli de pictură grecească ce se dezvoltă în insulele Ionice spre sfârşitul secolului al XVII-Iea şi în secolul al XVIII-lea, deschide, prin studiul său, perioada artei neogreceşti care îşi caută sursa de inspiraţie în arta Renaşterii italiene târzii, cu dese trimiteri la Tizian, Tintoretto şi mai cu seamă Veronese. El îndemna noua pictură să promoveze cu curaj arta „mimesis”-ului şi deci propunea ca modalităţi plastice, practicarea perspectivei liniare, a iluzionismului bazat pe „trompe l'oeil", Doxaras însuşi, punând în practică racursiuri îndrăzneţe când picta tavanul bisericii Sfântul Spiridon din insula Corfu, preluând ca model compoziţia lui Veronese Triumful Veneţiei; se arăta apoi încântat de virtuţile compoziţiilor libere, spunând: ,,ci mai degrabă prin asimetrie trebuie înşelat ochiul, iar desăvârşitul prin nedesăvârşire să sară în ochi”.
Întorcându-ne la pictura altarului, dar mai ales a naosului bisericii episcopale din Roman, vom constata că majoritatea imaginilor este concepută pe baza principiilor novatoare enunţate de tratatul lui Panayotis Doxaras.
Prima iniţiativă de restaurare a bisericii Sfânta Paraschiva aparţine episcopului Lucian Triteanu căruia i se datorează punerea în valoare a picturii din secolul al XVI-lea, acoperită, ca şi frescele din secolul al XVIII-lea, de un strat de pictură fără valoare artistică, datând de pe la 1860. Aceasta a fost, de altfel, prima constatare a pictorului restaurator Paul Molda, delegat la l mai 1925 de către Comisiunea Monumentelor Istorice, la solicitarea Episcopiei, să cerceteze starea de conservare şi posibilităţile de restaurare ale picturii.
Memoriul-deviz şi contractul încheiat cu Episcopia Romanului la 13 septembrie 1926 prevedeau înlăturarea picturii în ulei de la mijlocul veacului al XlX-lea şi evidenţierea frescelor de la jumătatea secolului al XVI-lea, precum şi a celor „de pe la 1650”, apreciate „ca fiind de o înaltă ţinută artistică”. Memoriul releva deopotrivă valoarea artistică a tâmplei, ,,înnegrită de fum şi mâncată de cari”, propusă de asemenea, pentru lucrări de conservare, precum curăţirea de fum şi tratarea lemnăriei cu substanţe menite a-i da „consistenţa unui lemn sănătos”.
În perioada l septembrie 1926 - 30 august 1927, Paul Molda desfăşoară lucrările de restaurare ale picturii catedralei episcopale, inclusiv faza de documentare (fotografii, constatarea stării de conservare a picturii, în detaliu, stabilirea metodelor de restaurare).
Rezultatul acţiunii întreprinse de Paul Molda este aspru criticat de I. D. Ştefănescu care califică spiritul şi metoda operaţiei drept „deplorabile”. Istoricul de artă precizează, de altfel, că frescele din pridvor, beneficiind de o stare mai bună de conservare, nu au mai fost „spălate”; în schimb, pictura pronaosului a fost afectată de substanţele chimice folosite care „au distrus desenul şi deseori au şters complet figurile”.
Recepţia lucrurilor de la Roman, făcută la 26 aprilie 1929 de arhitectul Horia Teodoru, relevă alte defecte ale metodei de restaurare, precum: pictură nouă pe mari porţiuni, în zonele glafurilor ferestrelor şi în partea inferioară a zidurilor, fără a fi individualizată printr-un ton deosebit de cel al picturii autentice; intervenţii nedatate.
Comisiunea Monumentelor Istorice - printr-o adresă semnată de Nicolae Iorga - îi cere, totuşi, lui Molda să finalizeze lucrările de la Roman, recomandându-i: „conturarea şi datarea cu frescă a porţiunilor completate, ascunderea sub un ton neutru a zugrăvelilor noi de deasupra uşilor de intrare în biserică (Sf. Maramă). Pictorului Molda îi aparţine pictura în ulei din pridvorul mic adăugat pe latura nordică.
Astfel, efortul uman conjugat a stăvilit acţiunea nefastă a trecerii timpului şi a redat patrimoniului naţional şi universal o operă de inestimabilă valoare, creată de geniul artistic românes

CULTUL SF. PARASCHEVA.,,Primul hram consemnat în Istoria Bisericii Ortodoxe Române dedicat Sfintei Cuvioase Parascheva este cel al Catedralei arhiepiscopale din Roman, ctitoria Voievodului Roman I Muşat al Moldovei (1392-1394]. Atestarea docu¬mentară care certifică acest fapt este însă din anul 1408, când Voievodul Alexandru cel Bun (1400-1432), într-un act de danie, atribuie două sate bisericii „Sfânta Vineri” (adică Sf. Parascheva, traducerea textului grecesc) din Roman, unde îşi doarme somnul de veci „sfântrăposata mamă a noastră”, Anastasia Doamna. Voievodul muşatin va face demersurile necesare şi va întemeia Episcopia în capitala Ţării de Jos – Romanul – în jurul aceleiaşi date (1408), iar Biserica „Sfânta Parascheva” va deveni Catedrală eparhială. Mai târziu, în timpul domniei Voievodului Petru Rareş, Biserica „Sfânta Cuvioasă Parascheva” nu mai era, dar pe ruinile ei s-a construit actualul lăcaş de închinare, având aproximativ aceleaşi dimensiuni cu biserica iniţială. întrucât cultul şi evlavia pentru Sfânta Parascheva se amplificaseră în zonă, chiriarhul locului, Macarie al II-lea (1531-1558), şi voievodul vor păstra noului lăcaş acelaşi hram. Prin urmare, cel mai vechi cult dedicat Sfintei Cuvioase Parascheva este în centrul Moldovei, respectiv în teritoriul canonic actual al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului, ale cărei graniţe au fluctuat permanent de-a lungul celor peste şase veacuri de existenţă. Putem spune astăzi că Sfânta Cuvioasă Parascheva se cinsteşte la Roman cu peste 240 de ani înainte de data când racla cu sfintele ei moaşte a fost adusă la Iaşi (1641), în timpul marelui Mitropolit al Moldovei, Sfântul Ierarh Varlaam Moţoc, şi al Voievodului Vasile Lupu.
Poporul credincios din urbea Romanului s-a întrebat adesea de ce Sfânta Cuvioasă Parascheva îi este ocrotitoarea şi de unde această idee a domnitorilor muşatini ca în Roman să zidească o biserică închinată Sfintei cuvioase cinstită în toată Ortodoxia din Balcani şi nu numai, dar care după aducerea tuturor sfintelor ei moaşte la Iaşi a devenit una dintre cele mai venerate sfinte a întregului popor român!”