Monday, March 20, 2017

într-o cofetărie

Pe vremea când o îngheţată costa mult mai puţin decât astăzi, un copil de vreo 10 ani intră
într-o cofetărie şi se aşeză la o masă. Fata care servea îi puse un pahar cu apă în faţă.
-Cât costă o îngheţată de ciocolată cu migdale pe deasupra ?, o întrebă copilul.
-Cincizeci de cenţi, îi răspunse fata.
Copilul scoase din adâncul buzunarului un pumn de monede, şi le examină atent.
-Şi... cât costă doar îngheţata de ciocolată ?, întrebă el din nou, ruşinat parcă.
Alţi clienţi tocmai aşteptau să se elibereze o masă, aşa că fata deveni oarecum agitată.
-Treizeci şi cinci de cenţi, îi răspunse, cu glas tăios, copilului. Acesta îşi numără încă o dată monedele. --Atunci vreau doar îngheţata de ciocolată, fără migdale deasupra, spuse el, hotărât. Fata îi aduse îngheţata împreună cu nota de plată, i le puse pe masă şi plecă.
Copilul termină îngheţata, plăti la casă şi ieşi din cofetărie. Când fata veni să cureţe masa, i se puse un nod în gât, şi ochii i se împăienjeniră. Acolo, lângă farfurioara goală şi paharul cu apă se aflau, frumos aranjate, monede în valoare de cincisprezece cenţi...
Bacşişul ei. (copilul ar fi avut bani pentru înghețata cu migdale pe deasupra, dar n-ar fi avut să-i lase și ei ceva și nici nu s-a supărat că nu l-a servit cu mai multă politețe).

O PILDĂ DESPRE PUTEREA RUGĂCIUNII PENTRU APROAPELE

O PILDĂ DESPRE PUTEREA RUGĂCIUNII PENTRU APROAPELE
Un bărbat tânăr a ajuns alcoolic și a început să dea pe băutură totul din casă. Soția nu a mai rezistat să ducă o astfel de viață și a plecat împreună cu copilul. Un prieten de-al lui a aflat că în Vârița trăiește un monah bătrân care îi tămăduiește pe alcoolici și a început să-l convingă să meargă la el, poate îl va ajuta să se vindece.
Mult timp acela nu a vrut sa meargă, dar mai pe urmă s-a lăsat convins. Au luat bilete și au ajuns până la Leningrad. Când au sosit la gara Vitebsk, prietenul acestui bețiv s-a dus la casă să cumpere bilete și, cât a stat la rând, alcoolicul s-a dus la toaletă și i-a propus cuiva pentru un sfert de litru de alcool să-i dea hainele: și-a dat de pe el cizmele și lenjeria de corp și a rămas numai în flanelă și pantaloni, iar sfertul l-a băut pe loc. Prietenul l-a căutat, dar nicicum nu putea înțelege când și unde a reușit să bea. S-a urcat în tren și au plecat. Sosind la casa starețului, au pășit în hol, iar părintele în acest timp explica pilda despre oaia pe care păstorul merge să o caute. Bețivul a spus prietenului său:
- Unde m-ai adus tu, aici oameni nu sunt, ci numai oarecare oi.
Cei beți adeseori devin slobozi la gură și vrăjmașul îi împinge să ia în râs și să batjocorească cele sfinte:
- Pentru nimic nu voi intra aici, nu am ce face aici.
Și îndată a auzit glasul starețului:
- Serghei, vino încoace!
Îndată i-a sărit beția și l-a întrebat pe prietenul său, înainte ca să intre.
- De unde mă știe el?
Dar starețul a repetat cu glas tare:
- Serghei care a venit la mine cu prietenul său, să intre.
Serghei a intrat și a văzut o mulțime de oameni, iar starețul a spus:
- Iată, scumpii mei frați și surori, pe acest om l-au părăsit mama și soția. El a ajuns într-o situație groaznică, abia a dat în gară pe o sticlă de votcă lenjeria și cămașa și a venit aici numai cu o flanelă. Oamenii l-au părăsit, dar nu l-a părăsit Dumnezeu. El l-a trimis pe prietenul acestui om care l-a adus aici cu nădejdea în ajutorul nostru. Domnul i-a ajutat fiindcă pentru el au facut rugăciune. În aceste clipe înlăuntrul acestui om se dă o luptă înfricoșată – duhul cel rău care a intrat în el îl îndeamnă și vrea ca el să mă lovească pe mine și pe prietenul său, iar apoi să fugă de aici, și este greu să-l putem ține pe acest om. Duhului rău nu-i priește aici și nu poate să sufere, fiindcă aici oamenii se roagă. Și iată, dragii mei, acum numai de noi depinde unde se va duce și ce va ajunge acest om nefericit! Haideți toți împreună să ne rugăm lui Dumnezeu și Maicii Domnului ca să-i ajute acestui om.
Toți câți se aflau în chilie au început să se roage, iar unii au început chiar să plângă. Și îndată acest bețiv a căzut la pământ și a început să se lovească cuprins de tânguire. Mult timp a stat astfel și a plans, iar oamenii se rugau.
La sfârșit, starețul a spus:
- El nu va mai bea de acum înainte, el a voit să se sinucidă, dar nu a făcut-o fiindcă pentru el se făcea rugăciune. Rugăciunea îngrădește și respinge cumplitele îndemnuri ale puterii întunecate. Și mai cu deosebire este puternică rugăciunea celor apropiați. Rugăciunea mamei, rugăciunea prietenului – ea are o mare putere.
Până la sfârșitul vieții, Serghei nu a mai pus alcool în gură, a devenit profund credincios și fiu duhovnicesc al starețului.
(din: Alexandru Trofimov, “Sfântul Serafim de Vârița. Patericul Vâriței“)

Saturday, March 11, 2017

RUGACIUNEA PENTRU LUME


O rugaciune de care avem mare nevoie astazi: RUGACIUNEA PENTRU LUME a Cuviosului Paisie Aghioritul
Dumnezeul meu, să nu-i părăseşti pe robii Tăi care trăiesc departe de Biserică; dragostea Ta să-i aducă pe toţi lângă Tine.
Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de cancer.
Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de boli uşoare sau grave.
Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de infirmităţi trupeşti.
Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de infirmităţi sufleteşti.
Pomeneşte, Doamne, pe conducătorii ţărilor şi ajută-i să conducă creştineşte.
Pomeneşte, Doamne, pe copiii care provin din familii cu probleme.
Pomeneşte, Doamne, pe familiile care au probleme şi pe cei divorţaţi.
Pomeneşte, Doamne, pe orfanii din toată lumea, pe toţi cei îndureraţi şi nedreptăţiţi în această viaţă, pe văduvi şi pe văduve.
Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei întemniţaţi, pe anarhişti, pe narcomani, pe ucigaşi, pe făcătorii de rele, pe hoţi, luminează-i şi ajută-i să se îndrepteze.
Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei înstrăinaţi.
Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei ce călătoresc pe mare, pe uscat şi prin aer, şi-i păzeşte.
Pomeneşte, Doamne, Biserica noastră, pe slujitorii sfinţiţi ai Bisericii şi pe credincioşi.
Pomeneşte, Doamne, toate frăţiile monahale, pe stareţi şi pe stareţe, pe monahi şi pe monahii.
Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care sunt în vreme de război.
Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care sunt prigoniţi.
Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care sunt precum păsările vânate.
Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care şi-au lăsat casele şi serviciile lor şi se chinuiesc.
Pomeneşte, Doamne, pe săraci, pe cei fără casă şi pe refugiaţi.
Pomeneşte, Doamne, toate popoarele, să le ţii în braţele Tale, să le acoperi cu Sfântul Tău Acoperământ, să le păzeşti de orice rău şi de război. Şi iubita noastră ţară, zi şi noapte să o ţii la sânul Tău, să o acoperi cu Sfântul Tău Acoperământ, să o păzeşti de orice rău şi de război.
Pomeneşte, Doamne, familiile chinuite, părăsite, nedreptăţite, încercate şi dăruieşte-le lor milele Tale cele bogate.
Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care suferă de tot felul de boli sufleteşti şi trupeşti.
Pomeneşte, Doamne, pe robii Tăi care ne-au cerut nouă să ne rugăm pentru ei.

CASATORIA


“A spune că „Sunt căsătorit” înseamnă că trăiesc şi mor pentru Hristos. „Sunt căsătorit” înseamnă că tânjesc şi însetez după Hristos”.

“Nimeni nu va tăgădui că cea mai însemnată zi din viaţa unui om, după naştere şi botez, este cea a nunţii. De aceea, nu este surprinzător faptul că mişcările contemporane lumeşti şi instituţionale au ca scop anume nimicirea preacinstitei şi sfintei Taine a Cununiei. Pentru mulţi, căsătoria este doar un prilej de plăceri şi distracţii. Viaţa, însă, este un lucru serios. E o luptă duhovnicească, un urcuş înspre un ţel – cerul. Punctul cel mai crucial şi mijlocul cel mai însemnat al acestui urcuş este căsătoria. Nimănui nu îi este îngăduit să se ferească de legătura căsătoriei, fie că va face o nuntă de taină (mistică), dăruindu-se pe sine lui Dumnezeu [în monahism], fie că va face o nuntă de sfinţire (sacramentală) cu un partener de viaţă.

Astăzi ne vom ocupa îndeosebi cu nunta de sfinţire. Vom vorbi despre cum poate contribui căsătoria la viaţa noastră duhovnicească, urmând tema cuvântului de dinainte. Ştim că nunta este un aşezământ rânduit de Dumnezeu. Este „cinstită” (Evr. 13:4). Este o „taină mare” (Efes. 5:32). Cel necăsătorit trece prin viaţă şi apoi o părăseşte; cel căsătorit, însă, trăieşte şi experiază pe deplin viaţa.

Unii s’ar putea întreba ce cred oamenii de astăzi despre sfântul aşezământ al nunţii, această „taină mare“, binecuvântată de Biserică. Ei se căsătoresc ca şi cum ar fuziona două firme sau două conturi bancare. Doi oameni se unesc fără să aibă un ideal – două zerouri, s’ar putea zice, fiindcă oamenii fără idealuri, fără căutări, nu sânt nimic altceva decât un zero. „M’am căsătorit ca să-mi trăiesc viaţa“, îi auzi spunând pe unii, „nu ca să stau închis între patru pereţi“. „M’am căsătorit ca să mă bucur de viaţă“, spun ei, şi apoi îşi lasă copiii – dacă au copii – în grija unei străine, ca să poată fugi la teatru, la film sau la vreo altă adunare lumească. Şi astfel, casele lor ajung nişte hoteluri în care se întorc seara sau, mai degrabă, noaptea, după ce s’au distrat şi le trebuie odihnă. Oameni ca aceştia sunt goi pe dinlăuntru, şi simt un gol adevărat în casele lor. Nu găsesc acolo nici o mulţumire, aşa că se grăbesc să alerge de colo-ncoace, în căutarea fericirii. Ei se căsătoresc fără să se cunoască, fără un simţ al răspunderii, pur şi simplu fiindcă vor să se căsătorească sau cred că trebuie să o facă pentru a fi nişte buni membri ai societăţii. Însă care sânt urmările? Le vedem în fiecare zi. Căsătoriile eşuate ne sânt cunoscute tuturor. O căsătorie lumească, aşa cum e înţeleasă astăzi, nu are decât o singură caracteristică – uciderea vieţii duhovniceşti a unei persoane. Trebuie să conştientizăm că dacă dăm greş în căsătorie, am dat greş mai mult sau mai puţin şi în viaţa duhovnicească. Dacă reuşim în căsătorie, am reuşit şi în viaţa duhovnicească. Reuşita sau eşecul, sporirea sau năruirea, încep în viaţa duhovnicească cu căsătoria. Pentru că este o problemă atât de serioasă, să trecem în revistă câteva condiţii necesare pentru o căsătorie fericită şi cu adevărat creştină.

Pentru a avea o căsătorie izbutită, e nevoie încă din copilărie de o educaţie potrivită. Aşa cum un copil trebuie să studieze, aşa cum învaţă el să gândească şi să se preocupe de părinţi sau de sănătatea sa, la fel trebuie şi să fie pregătit pentru o căsătorie izbutită. În veacul de acum, însă, nimeni nu mai este interesat să-şi pregătească copiii pentru această taină mare, o taină care va juca un rol crucial în viaţa lor. Părinţii nu sânt interesaţi de aşa ceva, în afară de zestre sau de ale probleme băneşti, care îi preocupă adânc. Copilul trebuie să înveţe încă din pruncie să iubească, să dăruiască, să sufere lipsuri, să asculte. Trebuie învăţat să simtă că curăţia sufletului şi a trupului său este o comoară de mare preţ, care trebuie păzită ca lumina ochilor. Firea copilului trebuie modelată corespunzător, pentru a ajunge un om cinstit, curajos, hotărât, deschis, vesel, iar nu o făptură care-şi plânge de milă şi se vaită de soarta sa, un lucru slab şi neputincios, fără putere de a gândi. Încă din pruncie, copilul trebuie învăţat să se preocupe de un subiect anume sau să se îndeletnicească cu ceva anume, pentru ca în viitor să-şi poată întreţine familia sau, în cazul unei fete, să ajute dacă e nevoie. O femeie trebuie să înveţe să fie gospodină, chiar dacă are studii superioare. Trebuie să înveţe să gătească, să coasă, să brodeze. Dar, veţi spune: părinte dragă, toate astea sânt de la sine înţelese. Întrebaţi-i, însă, pe cei căsătoriţi, şi veţi vedea cât de multe femei gata să se căsătorească nu ştiu nimic despre gospodărit.

De la o anumită vârstă, cu atât mai mult, alegerea tovarăşului de viaţă este un lucru care nu trebuie trecut cu vederea. Nu trebuie nici făcut în grabă, fiindcă, după cum spune o zicală, „iute la însurătoare, iute la disperare“. Nu trebuie însă nici aşteptat prea mult, fiindcă întârzierea este o primejdie ucigătoare de suflet. Ca regulă, ritmul firesc al vieţii duhovniceşti începe cu căsătoria. Cel necăsătorit se aseamănă cuiva care încearcă să locuiască pentru totdeauna în hol: nu pare să priceapă la ce folosesc camerele. Părinţii ar trebui să se intereseze de viaţa socială a copilului, dar şi de viaţa sa de rugăciune, încât fericitul ceas să vină ca un dar de la Dumnezeu. Fireşte, când e vorba de alegerea unui partener, copilul va lua seamă la părerea părinţilor săi. Cât de des nu simt părinţii un cuţit trecându-le prin inimă, atunci când copiii nu-i întreabă despre cel care le va fi tovarăş în viaţă? Inima de mamă este sensibilă, şi nu poate îndura o astfel de lovitură. Copilul ar trebui să vorbească despre aceste probleme cu părinţii săi, pentru că aceştia au o intuiţie anume, ce le dă putinţa să conştientizeze lucrurile care-i îngrijorează. Aceasta nu înseamnă însă că tatăl şi mama ar trebui să facă presiuni asupra copilului. În cele din urmă, el trebuie să fie liber să hotărască de unul singur. Dacă vă veţi împinge copilul spre căsătorie, vă va socoti răspunzător dacă lucrurile nu vor decurge bine. Nimic bun nu vine în urma presiunilor. Trebuie să-l ajutaţi, dar trebuie şi să-i îngăduiţi să aleagă persoana pe care o preferă sau pe care o iubeşte – însă nu pe cineva de care i-e milă sau de care-i pare rău. Dacă copilul vostru, după ce se cunoaşte cu cineva, vă spune: „Mi-e milă de săracul om, mă voi căsători cu el“, să ştiţi că sânteţi în pragul unei căsătorii eşuate. Doar o persoană pe care el sau ea o preferă sau o iubeşte poate sta lângă copilul vostru. Şi bărbatul, şi femeia trebuie să fie atraşi unul de celălalt şi trebuie să vrea cu adevărat, în chip lăuntric, fără grabă, să trăiască împreună. În această privinţă, totuşi, nu putem face presiuni asupra copiilor noştri. Uneori, din dragoste, simţim că ei ne aparţin, că sânt ai noştri, şi că putem face ce vrem cu ei. Şi aşa copilul ajunge o făptură neputincioasă să trăiască – fie căsătorit, fie necăsătorit.

De bună seamă, procesul de cunoaştere şi apropiere, o problemă foarte delicată – dar pe care adesea o trecem cu vederea – ar trebui să aibă loc înaintea căsătoriei. Nu trebuie să avem rezerve în a ne cunoaşte unul pe celălalt, mai ales dacă nu sântem siguri de sentimentele noastre. Dragostea n’ar trebui să ne orbească, ci să ne deschidă ochii pentru a-l vedea pe celălalt aşa cum este, cu neputinţele sale. „E mai bine să iei din casa ta o încălţare, chiar dacă-i pingelită“, spune o zicală. Adică e mai bine să iei pe cineva cu care ai ajuns să te cunoşti. Iar cunoaşterea trebuie întotdeauna să fie legată de logodnă, o chestiune la fel de anevoioasă.

Atunci când i-am sugerat unei tinere că ar trebui să se gândească serios dacă să-şi ţină logodna, ea mi-a răspuns: „Dac-o să rup logodna, mama mă va omorî“. Dar ce fel de încredinţare e aceasta, dacă nu-ţi dă voie să renunţi la ea? A te logodi nu înseamnă neapărat că mă voi căsători. Înseamnă că fac o încercare pentru a vedea dacă ar trebui să mă căsătoresc cu persoana cu care m’am logodit. Dacă o femeie n’are posibilitatea să rupă logodna, atunci n’ar mai trebui să se logodească, sau, mai degrabă, n’ar trebui să meargă mai departe cu căsătoria. În perioada logodnei, trebuie să avem grijă în chip anume. Cineva a spus cândva că în perioada de cunoaştere a celuilalt trebuie să-ţi ţii inima cu amândouă mâinile, ca pe o fiară sălbatică. Ştiţi cât de primejdioasă e inima: în loc să te ducă la căsătorie, te poate duce la păcat. Există posibilitatea ca persoana aleasă să te socotească doar o jucărie, sau o periuţă de dinţi bună doar de încercat. Mai apoi, te vei deprima şi vei vărsa multe lacrimi. Dar atunci va fi prea târziu, fiindcă îngerul tău se va dovedi unul de lut.

Nu alegeţi pe cineva care-şi pierde vremea prin cluburi, distrându-se şi aruncându-şi banii pe excursii şi luxuri. N’ar trebui să alegeţi nici pe cineva care, după cum veţi afla mai târziu, îşi ascunde egocentrismul în spatele unor cuvinte de dragoste. Nu alegeţi drept soţie o femeie ca praful de puşcă, care, de îndată ce-i zici ceva, sare în sus. Nu-i o nevastă bună. Mai mult, dacă vreţi să aveţi o căsătorie cu adevărat izbutită, nu vă apropiaţi de tânăra sau tânărul neputincios să-şi lase părinţii. Porunca lui Hristos este limpede: „va lăsa omul pre tatăl său şi pre muma sa, şi se va lipi de femeia sa” (Marcu 10:7). Dar când îl veţi vedea pe celălalt legat de mama sau tatăl lui, când veţi vedea că îi ascultă cu gura deschisă şi este gata să facă orice-i vor zice, să vă ţineţi departe. Este o persoană bolnavă sufleteşte, imatură psihologic, şi nu veţi izbuti să faceţi cu dânsul o familie. Bărbatul care vă va deveni soţ ar trebui să fie plin de viaţă. Însă cum ar putea fi aşa, dacă nu şi-a dat seama, dacă n’a înţeles, dacă n’a asimilat faptul că casa părinţilor nu e nimic altceva decât o glastră în care a fost aşezat, pentru a fi scos mai târziu şi răsădit în alt loc? De asemenea, când vă veţi alege soţul, încredinţaţi-vă că nu este un om necomunicativ – în care caz nu va avea prieteni. Şi dacă azi n’are prieteni, mâine va socoti anevoios să vă aibă drept prieten şi tovarăş. Păziţi-vă de oamenii nemulţumiţi, plângăcioşi şi întunecaţi, ce se aseamănă unor păsări mohorâte. Păziţi-vă de cei ce se jelesc mereu, zicând: „Nu mă iubeşti, nu mă înţelegi” şi altele de acest fel. Ceva la aceste făpturi ale lui Dumnezeu nu e în regulă. Păziţi-vă şi de fanaticii religioşi şi cei excesiv de evlavioşi; adică de cei ce se supără din pricina unor lucruri mărunte, care critică tot şi sânt hipersensibili. Cum veţi putea trăi cu un astfel de om? Veţi şedea ca pe ghimpi. Feriţi-vă şi de cei ce socotesc căsătoria ceva rău, ca un soi de întemniţare, de cei ce zic: „Dar niciodată în viaţă nu m’am gândit să mă căsătoresc!“

Păziţi-vă de falşii creştini, care văd în căsătorie ceva dezgustător, asemenea unui păcat, şi-şi coboară grabnic ochii când aud vorbindu-se despre ea. Dacă vă veţi căsători cu unul ca acesta, vă va fi un ghimpe în trup, şi o povară pentru mănăstirea sa, dacă se va călugări. Păziţi-vă de cei ce se cred desăvârşiţi şi nu află greşeală într’înşii, dar găsesc mereu greşeli la ceilalţi. Păziţi-vă de cei ce se cred aleşi de Dumnezeu ca să-i îndrepte pe ceilalţi.

Mai este o problemă serioasă căreia trebuie să-i daţi atenţie: ereditatea. Căutaţi să-i cunoaşteţi bine pe tatăl, mama, bunicul, bunica, unchiul celuilalt. Trebuie să existe şi minime condiţii materiale. Mai presus de toate, îngrijiţi-vă să aflaţi despre credinţa celuilalt. Are el sau ea credinţă? Are idealuri persoana pe care vă gândiţi să v’o faceţi tovarăş de viaţă? Dacă pentru el Hristos nu înseamnă nimic, cum vei putea să intri tu în inima sa? Dacă n’a fost în stare să Îl preţuiască pe Hristos, crezi că te va preţui pe tine? Sfânta Scriptură îi spune bărbatului că soţia trebuie să fie a „legământului tău” (Mal. 2:14), adică de credinţa ta, de religia ta, ca să ţi se poată alătura spre Dumnezeu. Doar atunci veţi putea avea, după cum zic Părinţii Bisericii, o căsătorie „cu încuviinţarea episcopului“, adică cu consimţământul Bisericii, şi nu un simplu act formal.

Discută mai înainte lucrurile cu duhovnicul. Examinează împreună cu el fiecare amănunt, şi el va sta de partea ta ca un prieten adevărat, iar când îţi vei atinge ţinta, căsătoria ta va fi un dar de la Dumnezeu (cf. 1 Cor. 7:7). Dumnezeu dăruieşte fiecăruia în parte darurile sale. Pe unul îl duce înspre căsătorie, iar pe altul înspre feciorie. Nu că Dumnezeu ar face această alegere zicând „tu du-te aici” şi „tu du-te acolo“, însă ne dă tăria de a alege după dorirea inimii noastre, precum şi bărbăţia şi puterea de a îndeplini această alegere. Dacă ţi-ai ales astfel soţul, mulţumeşte Domnului! Fă-i cunoştinţă cu duhovnicul tău. Dacă n’ai unul, amândoi ar trebui să alegeţi împreună un duhovnic care să vă fie Stareţ, părinte, cel care vă va aminti de Dumnezeu şi vi-L va arăta.

În viaţă veţi avea multe greutăţi. Vor fi o sumedenie de probleme. Grijile vă vor înconjura, şi nu va fi uşor să duceţi o viaţă creştinească. Însă nu vă temeţi. Dumnezeu vă va ajuta. Faceţi ce vă stă în putinţă. Puteţi citi cinci minute în fiecare zi dintr’o carte duhovnicească? Să citiţi. Vă puteţi ruga cinci minute în fiecare zi? Rugaţi-vă. Şi dacă nu izbutiţi cinci minute, rugaţi-vă două. Celelalte ţin de Dumnezeu. Când veţi întâmpina greutăţi în căsătorie, când veţi vedea că nu sporiţi în viaţa duhovnicească, să nu deznădăjduiţi. Să nu vă mulţumiţi, însă, nici cu sporirea pe care aţi dobândit-o până acum. Înălţaţi-vă inimile către Dumnezeu. Urmaţi celor ce au dat totul lui Dumnezeu, şi faceţi ce puteţi ca să vă asemănaţi lor, chiar dacă tot ce puteţi face este să vă doriţi în inimă asemănarea cu ei. Lăsaţi făptuirea în seama lui Hristos. Şi, când veţi urca pe calea aceasta, veţi simţi cu adevărat care este rostul căsătoriei. Altfel, veţi orbecăi în viaţă asemenea unui nevăzător.

Care este, aşadar, rostul căsătoriei? Vă voi spune trei din ţelurile de căpătâi ale acesteia. Mai întâi de toate, căsătoria este o cale a durerii. Tovărăşia dintre bărbat şi femeie se cheamă „împreună-înjugare” (sizighia), adică lucrarea celor doi cu o sarcină comună. Căsătoria este o împreună-mergere, o porţie comună de durere şi, bineînţeles, de bucurie. Dar, de obicei, şase strune ale vieţii răsună trist, şi doar una vesel. Soţul şi soţia beau din acelaşi pahar al lipsurilor, tristeţilor şi căderilor. La slujba cununiei, preotul le dă noilor căsătoriţi să bea din acelaşi pahar, numit „pahar de obşte“, pentru că împreună vor purta poverile căsătoriei. Paharul se mai cheamă şi „unire“, pentru că ei se unesc spre a împărtăşi bucuriile şi necazurile vieţii. Când doi oameni se căsătoresc, e ca şi cum ar zice: Împreună vom merge înainte, mână de mână, prin vremuri bune şi rele. Vom avea ceasuri întunecate, ceasuri de tristeţe, împovărătoare, ceasuri plictisitoare. Însă, în adâncul nopţii, vom crede pe mai departe în soare şi-n lumină. O, dragi prieteni, cine poate spune că viaţa sa n’a cunoscut clipe grele? Dar nu e lucru mic să ştii că în clipele-ţi grele, în griji, în ispite, vei ţine mâna celui iubit ţie. Noul Legământ spune că tot omul va suferi, mai ales cei ce se căsătoresc. „Dezlegatu-te-ai de femeie?” – adică, eşti necăsătorit? – întreabă Apostolul Pavel. „Nu căuta femeie. Iar de te-ai şi însurat, nu ai greşit, şi de s’a măritat fecioara, nu a greşit; însă asupreală trupului vor avea unii ca aceştia; iară eu cruţ pre voi” (1 Cor. 7:27-28). Ţineţi minte: din clipa în care te căsătoreşti, zice el, vei avea parte de multe dureri, vei suferi, şi viaţa ta va fi o cruce, însă o cruce ce înfloreşte cu flori. Căsătoria va avea bucuriile sale, surâsurile sale, lucrurile sale minunate. Să vă amintiţi, însă, în zilele cu soare că toate aceste flori preafrumoase ascund o cruce, care poate ieşi în orice clipă la lumină.

Viaţa nu e o petrecere, aşa cum cred unii, care, după căsătorie, se prăvălesc din cer pe pământ. Căsătoria este o mare întinsă, şi nu ştii când te va arunca pe ţărm. Te însori cu persoana aleasă cu frică şi cutremur, şi cu mare grijă, apoi, după un an, doi, cinci, descoperi că te-a tras pe sfoară.

Să credem că nunta ar fi un drum spre fericire este o măsluire a căsătoriei, asemenea unei tăgăduiri a crucii. Bucuria căsătoriei înseamnă pentru bărbat şi femeie împingerea împreună a carului pe drumul urcător al vieţii. „N’ai suferit? Atunci n’ai iubit“, spune un poet. Doar cei ce suferă pot iubi cu adevărat. Şi, de aceea, tristeţea este o însuşire necesară a căsătoriei. „Căsnicia“, zice un filosof din vechime, „e o lume înfrumuseţată de nădejde şi întărită de năpastă“. Aşa cum oţelul se căleşte în furnal, aşa şi omul se întăreşte în căsătorie, în focul greutăţilor. Când vă priviţi căsătoria de la depărtare, toate par minunate. Însă când vă apropiaţi, veţi vedea ce multe clipe grele are.

Dumnezeu zice că „nu este bine să fie omul singur” (Fac. 2:18), aşa că i-a pus alături un tovarăş, pe cineva care să-l ajute în viaţă, mai ales în luptele sale de credinţă, fiindcă pentru a-ţi păstra credinţa trebuie să pătimeşti şi să rabzi multă durere. Dumnezeu ne trimite tuturor harul Său. El ni-l trimite, însă, atunci când vede că sântem gata să suferim. Unii, de îndată ce văd o piedică, o iau la fugă. Uită de Dumnezeu şi de Biserică. Însă credinţa, Dumnezeu şi Biserica nu sânt o cămaşă pe care s’o dai jos de îndată ce ai început să asuzi.

Căsătoria este, aşadar, o călătorie printre necazuri şi bucurii. Când necazurile par copleşitoare, ar trebui să-ţi aminteşti că Dumnezeu este cu tine. El îţi va ridica crucea. El a fost Cel ce ţi-a pus pe frunte cununa căsătoriei. Dar când Îl rugăm ceva pe Dumnezeu, El nu ne dă de îndată soluţia. Ne îndrumă înainte foarte încet. Uneori, îi ia ani ca s’o facă. Trebuie să cercăm durere, altfel viaţa nu va avea înţeles. Veseleşte-te, însă, căci Hristos pătimeşte cu tine, şi Sfântul Duh „se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite“ (cf. Rom. 8:26).

În al doilea rând, căsătoria este o călătorie a dragostei. Înseamnă plăsmuirea unei noi făpturi omeneşti, a unei noi persoane, căci, zice Evanghelia, „vor fi amândoi un trup” (Mat. 19:5; Mar. 10:7). Dumnezeu uneşte doi oameni şi îi face una. Din această unire a doi oameni, care se înţeleg să-şi sincronizeze paşii şi să-şi armonizeze bătăile inimii, răsare o nouă făptură omenească. Dintr’o astfel de dragoste adâncă şi spontană, unul devine o prezenţă, o realitate vie, în inima celuilalt. „Sunt căsătorit” înseamnă că nu pot trăi nici măcar o zi, nici măcar o clipă, fără tovarăşul meu de viaţă. Soţul meu, soţia mea, e parte din mine, din trupul meu, din sufletul meu. El sau ea mă împlineşte. El sau ea este cugetul minţii mele. El sau ea este pricina pentru care-mi bate inima.

Perechea schimbă inele pentru a arăta că vor rămâne uniţi în încercările vieţii. Fiecare poartă un inel cu numele celuilalt scris pe el, ce se pune pe degetul de la care o venă duce direct la inimă. Numele celuilalt, adică, e scris în propria inimă. Am putea spune că unul dă celuilalt sângele inimii sale. El sau ea îl cuprinde pe celălalt în însăşi miezul fiinţei sale. „Ce mai faci?“, a fost întrebat odată un scriitor. Acesta a rămas surprins. „Ce mai fac? Ce întrebare ciudată! O iubesc pe Olga, soţia mea“. Soţul trăieşte pentru a-şi iubi soţia, iar soţia trăieşte pentru a-şi iubi soţul.

Lucrul cel mai însemnat în căsătorie este dragostea, iar dragostea înseamnă a uni două în una. Dumnezeu urăşte despărţirea şi divorţul. El vrea o unire nezdruncinată (cf. Mat. 19:3-9; Mar. 10:2-12). Preotul ia inelele de pe degetul mâinii stângi, le pune pe cel al mâinii drepte, apoi iarăşi pe stânga, şi în cele din urmă le pune înapoi pe mâna dreaptă. Începe şi sfârşeşte cu mâna dreaptă, fiindcă aceasta este mâna cu care lucrăm îndeosebi. Aceasta înseamnă şi că celălalt are acum mâna mea. Nu fac nimic din ce nu ar vrea perechea mea. Sânt legat de celălalt. Trăiesc pentru celălalt, şi pentru aceasta îi trec cu vederea greşelile. O persoană care nu poate avea îngăduinţă pentru alta nu se poate căsători.

Ce vrea perechea mea? Ce-l interesează? Ce-i face plăcere? Aceleaşi lucruri ar trebui să mă intereseze şi să-mi facă şi mie plăcere. Caut şi prilejuri de a-i face mici bucurii. Cum îl voi mulţumi astăzi pe soţul meu? Cum o voi mulţumi astăzi pe soţia mea? Această întrebare ar trebui să şi-o pună zilnic orice om căsătorit. Ea se interesează de grijile lui, de preocupările lui, de slujba lui, de prietenii lui, pentru a putea avea toate în comun. El îi dă întâietate de bunăvoie. Pentru că o iubeşte, merge ultimul la culcare şi se trezeşte primul. Îi socoteşte părinţii ei ca şi cum ar fi ai săi, îi iubeşte şi li se dăruieşte, fiindcă ştie că căsătoria este anevoioasă pentru părinţi. Îi face mereu să plângă, deoarece i-a despărţit de copilul lor.

Soţia îşi arată dragostea pentru soţ prin ascultare. Ea îl ascultă întocmai cum Biserica ascultă de Hristos (Efes. 5:22-24). Fericirea ei este să facă voia soţului. Împotrivirea, încăpăţânarea şi nemulţumirea sânt securile care retează pomul fericirii conjugale. Femeia este inima. Bărbatul este capul. Femeia este inima care iubeşte. În clipele grele ale bărbatului, ea îi stă alături, precum împărăteasa Theodora lângă împăratul Iustinian. În clipele lui de bucurie, ea încearcă să-l suie la înălţimi şi la idealuri şi mai mari. La vreme de necaz, ea stă lângă el, ca o lume sublimă şi plină de pace, dăruindu-i linişte.

Bărbatul ar trebui să ţină minte că soţia i-a fost încredinţată de Dumnezeu. Soţia sa este un suflet pe care Dumnezeu i l-a dat, şi pe care într’o bună zi va trebui să-l dea înapoi. El îşi iubeşte femeia aşa cum Hristos iubeşte Biserica (Ef. 5:25). O ocroteşte, îi poartă de grijă, îi dă încredere, îndeosebi când este tulburată sau când este bolnavă. Ştim cât de sensibil poate fi sufletul unei femei, pricină pentru care Apostolul Petru îi îndeamnă pe bărbaţi să-şi cinstească femeile (cf. 1 Pet. 3:7). Sufletul unei femei se răneşte, este adesea mărunt, schimbător şi poate cădea dintr’odată în deznădejde. De aceea, bărbatul trebuie să fie plin de dragoste şi gingăşie, şi să facă din ea comoara sa cea mai de preţ. Căsătoria, dragi prieteni, este o bărcuţă care pluteşte pe valuri şi printre stânci. Dacă o scapi din grijă chiar şi o clipă, se va scufunda.

După cum am văzut, căsătoria este mai întâi de toate o călătorie a durerii; în al doilea rând, o călătorie a dragostei; şi, în al treilea rând, o călătorie spre cer, o chemare de la Dumnezeu. Este, aşa cum zice Sfânta Scriptură, o „taină mare” (Ef. 5:32). Vorbim adesea de şapte taine. În această privinţă, o „taină” este semnul prezenţei mistice a unei persoane sau a unei întâmplări adevărate. O icoană, de pildă, este o taină. Când i ne închinăm, nu ne închinăm lemnului sau vopselei, ci lui Hristos, sau Născătoarei-de-Dumnezeu, sau sfântului zugrăvit în chip mistic. Sfânta Cruce este un simbol al lui Hristos, ce cuprinde tainica sa prezenţă. Şi căsătoria este o taină, o prezenţă mistică, deşi nu ca acestea. Hristos zice: „unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mat. 18:20). Şi de fiecare dată când se cunună doi oameni în numele lui Hristos, ei devin un semn care-L cuprinde şi arată pe însuşi Hristos. Când vedeţi o pereche are conştiinţa acestui lucru, e ca şi cum l-aţi vedea pe Hristos. Împreună, ei sânt o theofanie (arătare a lui Dumnezeu).

Acesta este şi motivul pentru care pe capetele lor se pun cununi, în timpul slujbei cununiei, deoarece mireasa şi mirele sânt un chip al lui Hristos şi al Bisericii. Şi nu doar acestea, dar şi toate celelalte sânt simbolice. Lumânările aprinse simbolizează fecioarele cele înţelepte. Atunci când preotul pune aceste lumânări în mâinile noilor căsătoriţi, e ca şi cum le-ar zice: Aşteptaţi-l pe Hristos asemenea fecioarelor celor înţelepte (Mat. 25:1-11). Lumânările mai simbolizează şi limbile de foc care s’au pogorât la Cincizecime, şi care au arătat, în esenţă, prezenţa Sfântului Duh (F.Ap. 2:1-4). Inelele de cununie se ţin în altar, până ce sânt luate de acolo de către preot, fapt care arată că nunta îşi are începutul în Hristos şi va sfârşi în Hristos. Preotul le împreunează şi mâinile, pentru a arăta că însuşi Hristos este Cel ce îi uneşte. Hristos este în centrul tainei şi în centrul vieţii lor.

Toate elementele slujbei cununiei sânt umbre şi simboluri care arată prezenţa lui Hristos. Când stai undeva şi vezi dintr’odată o umbră, ştii că se apropie cineva. Nu-l vezi, dar ştii că e acolo. Te trezeşti dis-de-dimineaţă, şi vezi zarea roşie a răsăritului. Ştii că, peste puţină vreme, va ieşi soarele. Şi într’adevăr, de după munte, începe să răsară soarele. Când îţi vezi căsătoria, soţul, soţia, trupul perechii tale, când îţi vezi necazurile, toate cele ale casei tale, să ştii că sânt semne ale prezenţei lui Hristos. E ca şi cum ai auzi paşii lui Hristos, ca şi cum ar veni, ca şi cum ai fi gata să-i auzi glasul. Toate acestea sânt umbre ale lui Hristos, descoperindu-ne că este cu noi. E adevărat totuşi că, din pricina grijilor şi neliniştilor, simţim că El lipseşte. Dar Îl putem vedea în umbre, şi ne încredinţăm că este cu noi. De aceasta, în Biserica timpurie nu exista o slujbă aparte a cununiei. Bărbatul şi femeia mergeau pur şi simplu la Biserică şi se împărtăşeau împreună. Ce înseamnă asta? Că de aici încolo viaţa lor devine o singură viaţă în Hristos.

Cununiile sau coroanele de nuntă sânt şi ele simboluri ale prezenţei lui Hristos. Şi anume, ele simbolizează mucenicia. Soţul şi soţia poartă cununi pentru a arăta că sânt gata să se facă mucenici pentru Hristos. A spune că „Sunt căsătorit” înseamnă că trăiesc şi mor pentru Hristos. „Sunt căsătorit” înseamnă că tânjesc şi însetez după Hristos. Cununile sânt şi semne împărăteşti, aşa că soţul şi soţia sânt împărat şi împărăteasă, iar casa lor este împărăţie, o împărăţie a Bisericii, o prelungire a Bisericii.

Care a fost începutul căsătoriei? Căderea în păcat a omului. Înainte de aceasta, nu era căsătorie – nu în înţelesul de astăzi. Abia după Cădere, după ce Adam şi Eva au fost izgoniţi din rai, Adam a „cunoscut” pe Eva (Fac. 4:1) şi s’a pus început căsătoriei. De ce atunci? Pentru ca să-şi amintească de căderea lor şi de izgonirea din Rai, şi să caute să se întoarcă acolo. Căsătoria este, prin urmare, o întoarcere în raiul duhovnicesc, Biserica lui Hristos. „Sunt căsătorit” înseamnă, aşadar, că sânt un împărat, un mădular credincios şi adevărat al Bisericii.

Cununile simbolizează şi biruinţa cea mai de pe urmă, ce va fi atinsă în împărăţia cerurilor. Când preotul ia cununiile, îi zice lui Hristos: „primeşte cununile lor întru Împărăţia ta“, ia-le în împărăţia Ta şi le ţine acolo, până la biruinţa cea mai de pe urmă. Aşadar, căsătoria e un drum: începe pe pământ şi se sfârşeşte în cer. Este o împreunare, o legătură cu Hristos, Care ne încredinţează că ne va duce la cer, spre a fi pururea cu Dânsul. Căsătoria este un pod care ne duce de la pământ la cer. E ca şi cum taina ar zice: Dincolo şi mai presus de dragoste, dincolo şi mai presus de soţul tău, de soţia ta, mai presus de întâmplările de zi cu zi, adu-ţi aminte că eşti menit cerului, că ai plecat pe un drum care te va duce acolo negreşit. Mireasa şi mirele îşi dau mâna unul altuia, iar preotul le ţine pe ale amândurora, şi îi duce în jurul mesei, dănţuind şi cântând. Căsătoria este mişcare, este sporire, este o călătorie ce se va încheia în cer, în veşnicie.

Căsătoria pare să unească două persoane. Însă nu sânt două, ci trei. Bărbatul se căsătoreşte cu femeia, şi femeia se căsătoreşte cu bărbatul, iar cei doi împreună se căsătoresc cu Hristos. Aşadar, trei iau parte la taină, trei rămân împreună în viaţă. În dănţuirea din jurul mesei, perechea este purtată de preot, care este un chip al lui Hristos. Aceasta înseamnă că Hristos ne-a prins, ne-a izbăvit, ne-a răscumpărat şi ne-a făcut ai Săi. Aceasta este „taina cea mare” a nunţii (cf. Gal. 3:13).

În latină, cuvântul „taină” a fost tradus cu „sacramentum“, care înseamnă jurământ. Şi căsătoria este un jurământ, o făgăduinţă, o împreunare, un legământ, aşa cum am mai zis. Este o legătură netrecătoare cu Hristos. „Sunt căsătorit“, aşadar, înseamnă că mi-am robit inima lui Hristos. Dacă vreţi, vă puteţi căsători. Dacă vreţi, nu vă căsătoriţi. Dar dacă vă căsătoriţi, acesta este înţelesul căsătoriei în Biserica Orthodoxă, cea care v’a adus întru fiinţă. „Sunt căsătorit” înseamnă: sânt robul lui Hristos.”

Thursday, March 9, 2017

Pomenirea Sfinților patruzeci (40) de Mucenici



Pomenirea Sfinților patruzeci (40) de Mucenici, cei care au mărturisit și au fost chinuiți în cetatea Sevastiei.
Cei 40 au savarsit astfel, intr-o dimineata de martie, intr-o cetate mica din Armenia, lupta cea buna, si sunt pomeniti astazi, ca si atunci, ca simbol al biruintei mucenicesti, pomeniti fiind fara incetare in Imparatia lui Hristos, fiecare dupa numele lui: Chirion, Candid, Domnos, Isihie, Ieraclie, Smaragd, Valent, Vivian, Evnichie, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetie, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Leontie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gaie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton si Aglaie.

Monday, March 6, 2017

Cum a demonstrat Einstein existenta lui Dumnezeu!


Cum a demonstrat Einstein existenta lui Dumnezeu! Te va pune pe ganduri

Un profesor de filosofie ateu le vorbea studentilor despre dezarcordul stiintei cu ideea existentei unui Dumnezeu atotputernic.

Acesta l-a rugat pe unul dintre studentii sai crestini nou-veniti sa se ridice in picioare, si iata ce a urmat:

Profesorul: Esti crestin, asa-i baiete?

Studentul: Da, domn’ profesor.

Profesorul: Asadar, crezi in Dumnezeu?

Studentul: Desigur, domn’ profesor.

Profesorul: Ce parere ai, DUMNEZEU e bun?

Studentul: Cu siguranta.

Profesorul: DUMNEZEU e ATOTPUTERNIC?

Studentul: Da.

Profesorul: Fratele meu a murit de cancer, desi s-a rugat necontenit la DUMNEZEU ca sa il vindece. Noi, oamenii, facem tot ce ne sta in putere sa ne ajutam aproapele, cel putin majoritatea dintre noi, dar DUMNEZEU n-a facut nimic in cazul meu. Cum mai poti considera un astfel de DUMNEZEU ca fiind unul bine-intentionat? M?

(Studentul nu a raspuns nimic.)

Profesorul: Nu stii sa raspunzi, asa-i? Nu-i nimic, tinere, iti repet intrebarea, e DUMNEZEU bun sau nu?

Studentul: Da.

Profesorul: Dar Diavolul, o fi si el bun?

Studentul: Nu.

Profesorul: Ia zi-mi, Diavolul de unde provine?

Studentul: Tot DUMNEZEU l-a creat…

Profesorul: Bun. Atunci ia zi-mi, baiete, pe lume exista si rau?

Studentul: Da.

Profesorul: Raul e omniprezent, am dreptate? Iar DUMNEZEU a creat tot ce exista, nu?

Studentul: Ba da.

Profesorul: Pai si-atunci, cine a creat raul?

(Studentul nu a raspuns nimic.)

Profesorul: Boli exista? Dar imoralitate? Ura? Uratenie? Intalnesti in lume toate astea, nu?

Studentul: Da, domn’ profesor.

Profesorul: Si-atunci, pe-astea cine le-a creat?

(Studentul a tacut.)

Profesorul: Potrivit stiintei, percepem lumea prin intermediul celor 5 simturi. Asa ca ia spune-mi tu mie… l-ai vazut vreodata pe DUMNEZEU?

Studentul: Nu, domn’ profesor.

Profesorul: L-oi fi auzit, atunci?!

Studentul: Nu, domn’ profesor.

Profesorul: L-ai simtit vreodata pe DUMNEZEU, I-ai simtit gustul, sau L-ai mirosit? Ai trait vreo forma de perceptie de orice fel legata de DUMNEZEU?

Studentul: Nu, domn’ profesor. Ma tem ca nu.

Profesorul: Si totusi crezi in El?

Studentul: Da.

Profesorul: Stiinta ofera dovezi palpabile, demonstrate empiric, ca DUMNEZEU nu exista. Poti sa infirmi asta?

Studentul: Nu. Eu cred in El, si-atat.

Profesorul: Da, crezi in El. Credinta… Stiinta vine cu dovezi, si tu ai credinta.

(Din acest moment, studentul incepe sa-si confrunte el profesorul.)

Studentul: Domn’ profesor, dar caldura exista?

Profesorul: Da.

Studentul: Dar frig exista?

Profesorul: Da.

Studentul: Va-nselati, domn’profesor. Nu exista asa ceva.

(Sala de curs a amutit, surprinsa de intorsatura neasteptata a discutiei.)

Studentul: Domn’ profesor, intalnim caldura puternica, supracaldura, megacaldura, caldura incandescenta alba, caldura slaba sau caldura zero. Dar niciodata frig. Putem avea temperaturi cu 272 de grade sub punctul de inghet, dar nu avem mijloacele de a investiga temperaturi mai joase de atat (n.r.: temperatura cea mai scazuta masurata vreodata in Univers, respectiv temperatura Nebuloasei Bumerang). Pur si simplu nu exista conceptul de frig. Este doar o denumire inventata pentru a desemna absenta caldurii. Nu putem masura frigul. Caldura este energie. Asadar, ar fi aberant sa consideram ca frigul este opusul caldurii, domn’ profesor, cand de fapt frigul este absenta caldurii.

(Audienta din sala a ramas incremenita, iar tensiunea plutea in aer.)

Studentul: Dar despre intuneric ce parere aveti, domn’ profesor? Exista intuneric?

Profesorul: Normal. Apune soarele, se face bezna, doar vezi cu ochii tai.

Studentul: Va inselati din nou, domn’ profesor. Intunericul este absenta unui lucru, respectiv a luminii. Intalnim lumina slaba, lumina normala, lumina puternica, lumina intermitenta… Am putea vorbi despre conceptul de intuneric doar daca ar exista momente cand lumina lipseste complet. Iar asa ceva nu exista. Daca ar exista intuneric, in mod normal am putea sa crestem si gradul de intuneric, am avea o scala valorica si pentru asta, nu?

Profesorul: Bun, am inteles. Spune-mi odata unde vrei sa ajungi, tinere.

Studentul: Domn’ profesor, astfel va pot demonstra usor ca premisele dumneavoastra stiintifice sunt eronate.

Profesorul: Eronate? Poti sa-mi explici de ce?

Studentul: Speculati premisa dualitatii. Daca sustineti ca exista viata si moarte, in mod logic afirmati ca exista un DUMNEZEU bun si un DUMNEZEU rau. Pentru ca doua lucruri sa fie diametral opuse, cele doua trebuie sa fie concepte finite, masurabile. Iar stiinta nu poate sa explice un gand, domn’ profesor. Desi foloseste electricitatea si fortele magnetice, stiinta n-a vazut niciuna dintre acestea, ce sa mai vorbim despre intelegerea lor in profunzime. Ca sa ne raportam la conceptul de moarte ca fiind opus conceptului de viata, ar insemna sa consideram ca moartea este ceva palpabil. Iar moartea nu este ceva ce se opune vietii, moartea desemneaza de fapt absenta vietii si nimic mai mult. Avand in vedere aceste lucruri, spune-ti-mi, va rog, domn’ profesor, ii invatati pe studenti ca se trag din maimuta?

Profesorul: Daca te referi la procesul natural al evolutiei, atunci da, desigur.

Studentul: Ati observat vreodata evolutia cu ochii dumneavoastra atunci?

(Profesorul a scuturat din cap ca nu si pe fata i-a incoltit un zambet, uimit si impresionat de concizia discursului argumentativ al studentului sau)

Studentul: Din moment ce nimeni n-a observat vreodata procesul evolutionist in plina desfasurare, si nimeni nu poate dovedi ca acest proces ar avea un caracter continuu, de fapt dumneavoastra nu faceti altceva decat sa va impuneti punctul de vedere. Si in acest caz, domn’ profesor, nu sunteti mai degraba predicator decat profesor?

(Sala a izbucnit in urale)

Studentul: Exista printre noi cineva care sa fie observat creierul domnului profesor cu proprii ochi?

(Sala a fost cuprinsa imediat de hohote de ras)

Studentul: Exista cineva care sa fie auzit, simtit, atins sau mirosit creierul domnului profesor?… Nu?! Se pare ca nu! Si-atunci, potrivit prescriptiilor stiintei empirice, demonstrabile si atat de exacte, putem desprinde concluzia ca dumneavoastra, domnule profesor, nici nu aveti, de fapt, creier! Va rog sa-mi scuzati indrazneala, dar, in aceste conditii, cum puteti sa ne pretindeti sa mai ascultam macar ceea ce ne spuneti?

(Sala a amutit din nou. Naucit, profesorul si-a fixat studentul cu privirea si, fara sa schiteze vreun gest, a replicat moale…)

Profesorul: In cazul asta, va trebui sa mergeti pe incredere, baiete.

Studentul: Intocmai, domn’ profesor! Incredere si credinta! Legatura dintre Om si DUMNEZEU este tocmai CREDINTA! Asta este tot ce pune lucrurile in miscare.

Studentul nu era altul decat Albert Einstein.

Sunday, March 5, 2017

DUMINICA ORTODOXIEI (CINSTIREA SFINTELOR ICOANE) LA SCHITUL SF. ILIE BERZUNTI





RUGACIUNEA LA ICOANA MAICII DOMNULUI
Nascatoare de Dumnezeu , ceea ce esti izvorul milei, invredniceste-ne si pe noi milostivirii tale. Cauta spre robul tau cel pacatos . Arata-ti puterea ta, ca totdeauna. Caci nadajduind intru tine iti strigam, cum oarecand ti-a strigat Gavriil, mai-marele voievod al celor fara de trup: Fecioara bucura-te